LA CAPĂTUL LUMII, PE PLANETA SÂNGERU – AMPRENTĂ COSMICĂ ÎN ATENEUL DE PIATRĂ AL CUVINTELOR, AL ISTORIEI ŞI AL BALADEI SUFLETULUI ROMÂNESC

0 134

 

Luiza Rădulescu Pintilie –  POETUL LUCIAN AVRAMESCU ŞI VIOLONISTUL ALEXANDRU TOMESCU AU URCAT ANUL CENTENAR PE O SCENĂ CIOPLITĂ ÎN VECHI „RĂDĂCINI”, MARE CÂT O ROMÂNIE !

Ceea ce s-a întâmplat, vreme de aproape trei ore, între zidurile de piatră, stâlpii de lemn, cerul şi pământul casei-muzeu reconstruită de cunoscutul poet şi jurnalist Lucian Avramescu la Sângeru a fost deasupra timpului, a locului şi cu atât mai mult a cuvintelor.
Un apus dogoritor şi luminos a coborât marți, 14 august, peste „inima” aşezării devenite unice prin Muzeul Pietrei ce i-a fost dăruit, cu toată dragostea, de cel care este fiu al locului, dar şi peste multele inimi ale acelora care au devenit părtaşii unui eveniment cu totul aparte, întâmpinaţi fiecare cu o îmbrăţişare sinceră şi decretaţi cu toţii, în cuvântul de bun venit al gazdei, drept „ cetăţeni de onoare ai curţii sale de la capătul lumii, de pe planeta Sângeru”. Şi dacă unora dintre cei poftiţi şi aşteptaţi cu drag ca oaspeţi li se va fi părut că au dat ocol pământului , uitată a fost apoi povara drumului în faţa a ceea ce li s-a înfăţişat privirii, auzului, inimii şi conştiinţei. Prieteni şi colegi de breaslă ai scriitorului, iubitori ai cărţilor sale- o lume „bună”, regăsită în aceleaşi emoţii şi simţiri alese, i-a fost alături scriitorului Lucian Avramescu într-o zi care a adunat în ea frumuseţea mai multor momente de viaţă, de artă, de istorie, de trăire în cea mai înaltă şi mai profundă dimensiune a sa.

Cuprinzându-i cu privirea, cu braţele larg deschise şi mai ales cu sufletul pe toţi cei prezenţi, din când în când Lucian Avramescu i-a amintit în spusele sale pe unii dintre cei pe care s-a dovedit bucuros să îi descopere în jurul său: renumita familie de medici Sarafoleanu, medicul Irinel Popescu şi distinsa sa soţie, senatorul Adrian Ţuţuianu, jurnaliştii Ştefan Mitroi şi Dumitru Cârstea şi, aproape fără a-şi da crezare ochilor, întâlnirea cu un jurnalist din Israel – Avinoam Bar-Yosef, președinte al Institutului Mondial Evreiesc, foşti colegi de şcoală, săteni de care îl leagă amintiri, unele dureroase.
Toţi, absolut toţi, trăind apoi la intensitate maximă tot ceea ce au putut strânge în ele ceasurile unei întâlniri memorabile: de la împlinirea vârstei de 70 de ani de către scriitorul Lucian Avramescu la lansarea primului său roman – Despre singurătate- care îi poartă nudoar semnătura, ci şi capitole „vii” ale propriei vieţi, de la „trecerea” pe sub poarta din piatră cioplită cu simboluri străvechi care, atunci când va fi gata, va aduce la Muzeul Pietrei din Sângeru, întregind semnificaţiile şi forţa acestui loc, şi ceva din simbolistica străvechii porţi maramureşene, al cărei lemn se spune că se taie doar pe lună plină şi până la emoţionante rememorări ale unor amintiri de familie, alături de nepotul său, celebrul violonist Alexandru Tomescu, de la surpriza unor revederi total neaşteptate la mărturisita convingere că există o amprentă cosmică pe care scriitorul Lucian Avramescu are toată încredinţarea că a primit-o de la cea dintâi respirare a aerului locului în care a venit pe lume şi care l-a rechemat la întoarcere şi la reconstrucţie pe locul „rădăcinilor”, dar şi al zidirilor interioare.

Iar înşiruirea aceasta a unor momente cu totul speciale n-ar fi completă dacă nu am adăuga şi amestecul de bucurie şi de mândrie al scriitorului sărbătorit venit din trăirile de „sângereancă” ale Lucianei Avramescu, fiica sa, aşezate şi în patosul cu care a citit versuri despre satul tatălui său şi al ei deopotrivă, încât păreau un fel de jurământ de credinţă- „ Satul meu o să-l iubesc fiindcă-i loc împărătesc”, dar şi din strădania de a picta 100 de pietre cu toată priceperea şi dăruirea sa de copil, pentru cei 100 de ani ai Centenarului pe care , vânzându-le, să le transforme într-o donaţie pentru achiziţia altor lucrări ale cioplitorilor ţărani care să-şi găsească loc în Muzeul Pietrei. Şi iar n-ar fi drept dacă nu am adăuga la toate acestea şi bucuria organizării unui concert printre miile de pietre, susţinut de nimeni altul decât prestigiosul violonist Alexandru Tomescu cu a lui celebră vioară Stradivarius, nepotul său şi tânără ramură a copacului familiei înrădăcinat atât de adânc la Sângeru. „Sărbătorim Centenarul în felul nostru” a spus Lucian Avramescu de pe scena de piatră ce părea crescută direct din pământul de la Sângeru spre a apropia de cer vechi şi tragice pe alocuri, cum a spus, înrădăcinări istorice.
Rememorând apoi, dintr-o bogată istorie de familie, faptul că bunicul său şi străbunicul violonistului,Victor Avramescu, a luptat la Mărăşeşti, a fost un fruntaş al comunei, căreia i-a dăruit clădirea primăriei, funcţională şi azi, iar ca răsplată a fost trimis la Canal ca ”duşman al poporului”. Adăugând apoi că bunicul său a fost un copil sărac, cu patru clase, autodidact, cu o minte strălucită, care a visat ca urmaşii lui să ajungă ”oameni adevăraţi”. Şi de acolo, din cer, a mai avut cu siguranţă încă un motiv să fie mândru de nepotul şi strănepotul său- oamenii adevăraţi pe care i-a vrut peste timp !
La rândul său, lângă casa pe care a construit-o străbunicul său în urmă cu aproape 100 de ani, Alexandru Tomescu a cântat nu ca şi cum s-ar fi aflat pe marile scene de la Lisabona, Washington sau în Filipine, ci chiar mai mult de atât.
Poate şi pentru că nu departe de scenă, în cimitirul satului, îşi găseşte odihnă tatăl său, pianistul Adrian Tomescu. De aceea a început şi şi-a încheiat apoi absolut înălţătorul recital de vioară solo cu un triptic din Bach, considerat fiind cel mai spiritual compozitor şi vorbind, cu o voce cu rezonanţă cu totul aparte, despre un loc în care pietrele, lemnul, cerul şi pământul se completează şi se pun reciproc în valoare.Trimiţându-şi amintirile de familie împletite cu notele aparte ale viorii Stradivarius şi la obiceiul bunicii sale de a cresta cu vârful cuţitului semnul crucii pe pâine, închinând-o. Iar ca o închinăciune a fost, pe alocuri, şi cântecul venit de sub arcuşul viorii mânuit cu atât măiestrit har!
Apoi, a rememorat un alt moment în care le-a mai cântat sângerenilor, la căminul cultural, şi a mărturisit că se află pentru prima oară pe o scenă de piatră, dar că îi simte căldura şi armonicele, risipindu-i emoţiile ineditei interpretări. Şi deasupra nucului, a fântânii cu ciutură, a crucilor, a sutelor de chipuri cioplite în piatră, a râşniţelor rotunde, a ulcelelor pregătite să adăpostească muşcate roşii înflorite au răsunat, după Bach, acordurile lui Enescu şi, apoi, coborâtă parcă din cer, învăluitor, Balada lui Ciprian Porumbescu. “Balada se regăseşte în ateneul fiecaruia dintre noi”, a spus cândva Alexandru Tomescu, iar interpretarea sa de pe scena din mijlocul unui sat devenit, dintr-o dată, mare cât o planetă, a fost cea mai bună dovadă.

„Niciodată nu a răsunat atât de astral Balada lui Ciprian Porumbescu cum s-a ridicat acum peste dealurile sângerene”, a spus, vădit emoţionat, Lucian Avramescu, şi aplauzele publicului- care l-a rechemat de două ori pe scena de piatră pe violonistul Alexandru Tomescu- au fost încuviinţarea celei mai profunde emoţii. Te-ai fi aşteptat chiar, din clipă în clipă, să vezi până şi chipurile pietrificate aplaudând…Şi nici nu ar fi fost de mirare, fiindcă, aşa cum a spus şi cu acest prilej Lucian Avramescu, pietrele au suflet şi de aceea le iubeşte, de aceea şi-a asumat riscul de a fi „poetul nebun care adună pietroaie”, de aceea le-a adus, de prin toate satele româneşti, alcătuind la Sângeru dovada existenţei nu numai a unei civilizaţii a lemnului de care e legat acest neam şi ilustrată magistral de Brâncuşi, ci şi o civilizaţie a pietrei, dăltuită din mâinile cioplitorilor ţărani. Iar la o frumoasă întretăiere de civilizaţii, jurnalistul Ştefan Mitroi a aşezat, vorbind despre scriitorul Lucian Avramescu – acela care, copil fiind, citea la lampă- şi civilizaţia cuvintelor, aşezată acum în paginile primului său roman, care se bucură de aprecierea acelora care l-au citit şi care este, pentru autor, cartea la care ţine cel mai mult, fiindcă, a mai spus, totdeauna ţine cel mai mult la ultima sa scriere.
Privind din nou la cer şi la pietre, la oamenii vii stând umăr lângă umăr lângă cei ciopliţi, colegul de profesie şi de iubire a limbii române, el însuşi scriitor, a mai mărturisit că se consideră a fi fost nu în curtea de la Sângeru a lui Lucian Avramescu, ci chiar în curtea României, o „Românie cum nu se vede de la Bucureşti şi pe la televizor „O Românie conturată într-un fel atât de unic: piatră, istorie şi baladă ! Căreia câteva versuri însufleţitoare rostite de o talentată poetă aflată în public, Elis Râpeanu, i-a aşezat,apoi, la vecernia de rugă a sărbătorii de Sfânta Maria ce începuse să coboare peste Sângeru, şi busuiocul sfinţit al unei rugăciuni pentru pământul românesc şi reîntregirea sufletelor româneşti, mai ridicând încă o dată un sat la rang de ţară rotundă, cu rădăcini adânci şi căreia i se cuvine un prezent şi un viitor pe măsura trecutului.
Poarta de piatră de la Sângeru le e larg deschisă …

 

Luiza Rădulescu Pintilie (publicat de Ziarul Prahova)

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.