Locul acesta îi dădea o energie specială. Cu fiecare venire aici, renăștea. Deși pașii norocului l-au purtat prin lume-n lung și-n lat, sufletul lui rămânea întotdeauna în locul în care a respirat prima oară. Dorința lui de a nu lăsa munca bunicilor și a părinților să se piardă sub ruina timpului și a vremurilor câinoase, generate de bipezi îndoctrinați cu veninul distrugerii, era mai mult de atât. Era de fapt continuarea a ceea ce începuse bunicul său. Laur nu doar că reclădea, ci construia mai departe, zidea propriile fortărețe spre nemurire.
Își investea toate resursele materiale și pe cele sufletești deopotrivă în ridicarea acestui loc spre culmile neuitării. Când ziua de lucru a muncitorilor se încheia, lua la pas cu privirea fiecare nouă izbândă. Era mândru de el. Ideile se țineau scai. Mereu se înfiripa un nou proiect. Stătea uneori, ziua ori noaptea, și privea așa în gol, iar golul acela își găsea îndată dezlegarea spre ceva durabil și special.
Îi povestea Aureliei cu mult patos intențiile lui, iar acolo unde ea nu pricepea, i le desena. Picta în cuvinte atât de ușor tabloul a ceea ce se construia acolo, încât părea că în mintea lui locuiește un excepțional arhitect. De fapt, arhitectul era chiar el. Nimeni altcineva n-ar fi știut atât de bine ce i se potrivește acelui loc. De ce? Pentru că el construia cu sufletul, cu dragostea lui pentru cei ce-au fost și cu dăruire pentru viitor.
În fiecare zi învăța ceva nou despre el. Îl descoperea în complexitatea omului care era. Bun, harnic, consecvent, darnic cu cei din jur și mai puțin cu el. Refuzul nu-l învățase. Nu făcea parte din abecedarul generozității lui. Mulți îi cereau sprijin, în te miri ce, iar el se zbătea să fie de ajutor. Așa era de când se știe, după cum îi spunea Aureliei, și îi detalia numeroase cazuri în care a putut fi de folos. Nu se fălea cu asta. Era doar mulțumit că a transformat un necaz în bucurie.
Îl învelea cu săruturi, „recompensând” omul minunat care era. Abia aștepta să-i mai spună ceva, să se năpustească din nou asupra lui. Sigur că nu avea nevoie de pretexte pentru a se înfrupta din iubirea lui, doar că se hrănea cu fiecare minut petrecut împreună, mai ales că urmau să plece la București, unde climatul nu era prielnic poeziei lor. Și atunci s-a petrecut ceva testamentar.
Laur a privit-o lung, a luat-o de mână și i-a spus să meargă împreună într-un loc sacru.
Vino, i-a spus, să-mi vezi certificatul de naștere. Soarele lumina cu prospețimea zorilor care-i plăceau atât de mult, dealurile se conturau cu podoaba lor verde de jur împrejur de parcă locuiau într-o cetate de păduri. La piciorul ciobit al unui stâlp învelit la bază cu pietre și susținând, cu alții trei un castel de apă, fusese scrisă în piatră data lui de naștere. O scrisese bunicul, cu mâna lui, fericit că are primul nepot cu numele Prahoveanu. Dar cifrele nu mai erau, șterse de năvala barbară asupra acelei curți.
Aș vrea să te naști și tu aici, i-a spus Aureliei, cu un glas în care aduna o emoție adâncă, de parcă rostea o rugăciune-poem. Da, la distanță și totuși împreună cu mine. Să scriem aici și data de naștere a iubirii noastre. Și a îngenuncheat el, parcă chemându-și ca martori străbunii, apoi ea, și așa, lipiți unul de celălalt au făpuit cununia lor, unica adevărată, sub cerul acelei minunate Văi cu Sângeri.
(Va urma)
