El avea şi nu avea dreptate. Nu se considera o fată frumoasă. Ştia însă că are ceva special, doar al ei, dar nu ştia exact ce. Era de asemenea conștientă de universul îngust în care se mișca. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu avea cum să ajungă mai sus, deocamdată. Își dorea să urmeze o facultate, dar era imposibil. Părinții abia de au putut-o susține în liceu. În ultimul an, era pe cale să renunțe. Tatăl, singurul care aducea bani în casă, rămăsese fără serviciu. Dacă nu era o soră a mamei care să-i sprijine, să-i plătească naveta zilnică, să-i cumpere câte o haină, situația ar fi fost dramatică.
De facultate, nici vorbă. Spera să reușească să facă niște economii din puținii bani pe care-i câștiga aici, și astfel să-și îndeplinească acest vis. Banii au reprezentat întotdeauna o problemă, de când se știe. Își amintește cum în clasele primare, mulți dintre colegii ei mergeau la magazinul de la stradă, de unde-și cumpărau dulciuri. Ea avea bani o singură zi pe săptămână. Exista în clasă un băiat cam ciudățel, introvertit, crescut de bunici. Era singurul din clasă căruia nu-i lipseau banii. Bunicul lui avea doi boi. Așa își câștiga existența. Dar se pare că n-o duceau foarte rău.
Știindu-l cu bani, colegii se mai împrumutau la el. Lucru pe care-l practica și ea, până într-o zi, când cerându-i cinci bani pentru o eugenia – își amintește și astăzi acea monedă -, unul dintre colegi a strigat tare „nu-i da, mă, că n-are de unde să ți-i dea înapoi”. Pe lângă umilința de a cere, pentru că era într-adevăr umilitor, a venit răutatea acelui băiat care a dublat suferința. Sărăcia e greu de îndurat. Mai ales când ești copil.
El vorbea de neglijența gândurilor. Nu! Nu era neglijență. Era neputință. Iar conștientizarea neputinței doare al naibii de tare. Te complexează. Te face mic, neînsemnat. Îți taie elanul în fața semenilor. Ea n-a trăit indiferentă la traiul ei. Îl considera un handicap. Asta a împiedicat-o și în liceu să socializeze. În pauze alegea să stea în bancă, în timp ce colegele defilau pe holuri. Ele aveau haine demne de afișat, ba una, Veronica, avea și celular (așa era botezat telefonul mobil atunci). Hainele modeste și câteva kilograme în plus au ținut-o patru ani, pe scaunul din mijloc, din banca a doua de lângă ușă. Așadar nu are amintiri proprii din viața de licean, în afara celor dureroase. Are în schimb amintirile colegilor. Stând în bancă, asista la hârjoanele lor. Trist spectator!
Câte ceasuri nu petrecea ea, cu privirea în gol, și gândurile în mii de direcții, în zilele solitare, la farmacie. Câte lacrimi au curs, câte suspine au tăinuit pereții aceia.
Ce știa el, necunoscutul? Intuise că-i mai deșteaptă, aptă să-și învingă condiția și să-și depășeacă limitele? Sigur că își dorea mai mult de la viață, dar viitorul îi apărea ca un mare vid. Deocamdată îi era bine aici. Nu mai depindea de banii părinților, pe care acum ajunsese să îi sprijine ea.
Farmacia asta modestă veterinară era edenul relativ pe care-l atinsese prin noroc. Bărbatul acela misterios și atrăgător îi dăduse un sfat, dar îi și dărâmase liniștea pe care o accesase greu.
(Va urma)
