Lumina unui lirism magnific coboară ca Duhul Sfânt în inimile cititorilor. Aceasta e senzația când lecturezi volumul de versuri semnat de Toma Enache. Este întradevăr un volum dedicat iubirii.

Precum natura omului, creat din dragostea unui Tată ale cărui realizări emană dintru început apartenența la acest microb sfânt, tainele, pe care le percepem, se desfășoară prin abordarea a trei planuri: primul este un plan spiritual inițiatic – simplu și necesită o bază realizată prin parcurgerea celorlalte etape ale lecturii, al doilea este reprezentat de planul conceptual filozofic al poeziei – pentru care este suficientă o bibliotecă temporală și a treia, cea mai ușor de interpretat dar și cea mai elaborată, planul spațial simbolic al realității. Realitatea, imaginația, iluzia, adevărul, răul și binele, nu sunt doar cuvinte, ci cheia vieții noastre pe acest pământ. De aceea, chiar dacă există un plan dominant de la contemplație spre meditație și rugă, chiar dacă elementele acestui suflet, definind poetul, se frământă între literele versurilor aducând liniștea ancestrală a cosmosului, Cuvântul adus de Moise în aceste cuvinte va fi mereu subiect de comentarii, de dezbateri antropologice, de opinii contradictorii din care se va alege sensul hermeneutic, aurul alchimic al înțelepciunii. Este îndemnul autorului către acest Enoh, sau Iason în căutarea lânii de aur: Doamne, / cât aș fi vrut să despic Marea în două/ și să treacă armânii mei dintr-o parte în cealaltă (Doamne).

Fără a schimba prozodia și ritmul interior al discursului liric, autorul se aventurează în sine ca un suflet călător într-o nouă epopee dintre realitate și vis. Promotor și legatar spiritual al dialectului aromân, Toma Enache este un visător excelent integrat în realitate. Volumul său se împarte în cele trei principii ale iubirii, mamă, femeie, divinitate, curgând ideatic dinspre complex spre simplitate, de la cea dătătoare de viață pământeană înspre Creatorul de har. Amalgamând aleatoriu versurile între daco-română și aromână, întregul pare o hologramă a omului suflet și spirit, ce nu-și poate separa rădăcinile ale căror ramuri țintesc spre cer.

De aceea ar fi prematur să urmăm calea alegoriei de la fenomen la concept și imagine, un tot inseparabil spre deosebire de un simbol al cărui drum de la fenomen la imagine trece prin idee, idee greu de înțeles chiar și de cea mai subtilă hermeneutică. Pentru că dragostea, cel mai simplu de rostit și tălmăcit este o permanentă căutare, un nod gordian care nu acceptă sabia lui Alexandru. Și totuși poetul caută adesea particularul în viața sa pentru a-l circumscrie universalului, alegoria luând viața umană drept emblemă a macrocosmosului și definind arta tematică. Cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată este Femeia,/ A fost scrisă cândva, demult./ Din harul ei m-am botezat și m-am împărtășit… Nai ma mușata poemată yrăpsită vârâoară easti/ Mul’earea/ Fu yrâpsită tu zâmani./ Dit harea a l’ei mi pâtidzai și mi cumnicai mini totna. (Cea mai frumoasă poezie/ Nai ma mușata poemată). Adevărata natură a poeziei este însă aceea care reflectă luptele sufletului fără a le raporta la cosmic, poetul fiind conștient de matricea mnemonică impregnată de informație divină. Ulterior a realizat că el singur nu poate concepe, elabora și transfera versurile pe hârtie, simbolul fiind parte din minunata artă generată în om de univers ca o revelație a misterului, Între mamă și femeie,/ între aceste două cuvinte se leagănă viața (p.25).

De-a lungul timpului, mulți au identificat simbolul cu alegoria, simbolul universal născându-se din alegoria scripturală, singura care îi poate certifica devenirea, așa cum spunea Umberto Eco. Într’adevăr, sufletul are în mod normal o funcție religioasă, iar sarcina cea mai nobilă a educației ar fi aceea de a deveni conștient de arhetipul imaginii divine care cuprinde corespondențele tuturor lucrurilor formulate de dogmă. Tragem concluzia că în noi, de fapt, există tot ceea ce poate îndreptăți sufletul să se ridice în ochiul destinat să vadă lumina. Și trebuie să recunoaștem că mulți sunt incapabili să facă o legătură între imaginile divine și propriile lor suflete. Toma Enache însă realizează liric o metamorfoză transcendentală și surprinde esența acesteia: De fiecare dată când sunt trist/ apare pe cer o stea… cafi oară cându hiu anvirinatu/ da pi țeru ună steauă (pp.121-122).

Autorul nu mai este dominat de reverie și aspirații vagi, renunță la a mai înregistra doar stările conștiinței dominate de afect și își stăpânește cu măiestrie motivele transformându-se într-un fantezist lucid și intelectualizat. Universul său liric este aici imaterial, transparent și diafan, artificial, decorativ și feeric. Tonul poeziilor este, cu preponderență, unul pozitiv, deși trădarea, părăsirea lui de către iubită cuprinde multe poeme din acest volum. Dar, Din grădina mamei muzele nu pleacă niciodată/ aici orice femeie pe care o întâlnesc se transformă/ tăcut într-o poezie. (p.20). Își conturează o formulă sufletească originală, sciziunea personalității, continua pendulare dramatică între aspirația către puritatea iubirii de mamă și ispita carnală. Are un vers alternativ suav și clar, frământat și aspru. Niciodată nu am știut ce e mai bine să fiu./ buricul pământului sau prostu satului./ Hamalul sau boierul./ Tânărul îndrăgostit sau bătrânul înțelept…/ și mai am un soi de teamă că aș putea înțelege/ lucrurile/ în rostul lor,/ că n-aș putea bucura lucrurile simple (p.96).

Justificat pe baza lingvistică și polivalența expresivității ritmice, ritmul polivalent este un aspect special al expresivității fonetice. Acest caracter poliritmic al versului alb românesc, sprijinit pe caracterul accentual al unui trup comun al limbii noastre latine, duce la reliefarea cuvintelor, la o percepere profundă a sensului acestora, la o conturare mai clară a exprimării poetice, la obținerea unui sens mai încărcat, mai plin și la evitarea monotoniei metronomice. Existența multor poeme în cele două dialecte cu ritm și rimă interioară conduce la o melodicitate unică, coborând precum turmele conduse de picurari pe văile Balcanilor din Tesalia și Epir până în Maramureș și Bucovina.

Așa încât apelând la divinitate poetul se roagă: Doamne, învață-mă să scriu o poezie/care să explodeze în inima tuturor oamenilor,/ să Te dinamitez acolo înlăuntrul lor./… Botează-ne în lacrima Ta pe toți,/ și, dacă nu merităm,/ îndură-Te, învață-mă să scriu trei poezii/ cât să pot face o cruce/ pe care gloata să mă răstignească! (p.94). Chiar dacă, aparent, nu există o vocaţie a ordonării şi construcţiei, aplicată pe un spaţiu bine circumscris, cu voluptatea senzorială a unui decadent ce’şi distilează simţurile şi se complace în armonia pură a aromelor, sunetelor, formelor, culorilor. Dacă romantismul unora din versurile acestui volum e minor, simbolismul predomină înconjurat de spectrul iubirii în orientarea sa de apărător al limbii strămoșilor se modelează pe un peisaj ordonat cu rafinament, revenind mereu la origini: E ca și cum aș cântări universul:/ mama și marea odihnindu-se într-o palmă, femeia și copilul în cealaltă! (p.79).

Aceasta înseamnă că poezia, din punct de vedere mistic, este capacitatea de a ne pune simțurile obiective în slujba Maestrului nostru interior. Aceasta presupune că un poet demn de acest nume este cel care exprimă în lumea materială frumusețea spirituală pe care o simte în adâncul său. Poezia trebuie să ne permită să înțelegem diferența dintre o operă inspirată și una izvorâtă din har. Durerea și extazul fac deopotrivă parte din zbuciumul acestor versuri. Chiar dacă iubirea poate cuprinde toate simbolurile lumii sinestezic prin simțurile metamorfozate în sentimente, Toma Enache se roagă: Doamne, dă mintea cea de pe urmă/ celor ce conduc toate laboratoarele lumii! Să inventeze un virus al iubirii… (p.29). Cuvintele pe care le percepem în lectura textului transmit vibrații foarte subtile și provoacă o rezonanță totală între sufletul nostru interior și Sufletul universal din care provine și cu care se află în contact permanent. În acest sens, poezia este unul dintre cele mai eficiente mijloace de a ajuta omul să devină conștient de legătura armonioasă care îl unește cu Dumnezeu. Și autorul, bard ori menestrel, cuprins de sentimentele care creează anxietate în sufletul său determinându-i o stare aproape greu de descris, dar transmisibilă, afirmă că au avut armânii odată trei poeți:/ unul era un soare despicat,/ unul era păzitor de cuvinte/ și unul păstor de idei.(p 116). Toți sunt un zid, Cuvântul, divinul, devenind un criteriu de percepere a limbajului în mintea sa creatoare. Dorința sa de a experimenta absolutul este cea mai înaltă căutare, anxietatea supremă, îl îmboldesc să ursească. Numai Belimace și epigonii săi au avut această putere: Sărmane Armân, când te năpădesc grijile,/ și ce îți spun nu e din povești,/ vino să te rezemi de zid/ ca și cum te-ai rezema de sufletul tău.// Te va lumina de departe o „stea de dor‟/ și te vor pătrunde toate poemele/ și cântecele tale necântate/ pe care poate mintea ta încă nu le pricepe/ dar pentru care sufletul/ tânjește(117). Pe memoria colectivă, akashică, se sprijină și versurile izvorâte din dorința de a afla și de a sta în marea păcii, în pace profundă. Un adevăr universal ne spune că experiența este copilul cunoașterii. Se poate manifesta în planul material pentru perfecţionare şi în cel imaterial pentru a ajunge la absolut. Structura cerurilor, a clopotelor, imaginată odinioară de Dante, călătorul neobosit în eternă mișcare, reprezintă suma conștiințelor noastre. În timp ce întregul corp se relaxează, mintea se concentrează, analizând contemplarea lumilor care interferează în subconștient și meditează creând și recreând Cuvântul. Sunt ultima dovadă vie că neamul meu există./ deși e un neam de stafii,/ trăind ăn multe țări cu oameni vii,/ neamul meu e plin de fantome./ toți morții depun mărturie/ că am fost cândva o gintă vie/ de ciobani/ și turmele toate de berbeci sunt doar suflete moarte,/ dar neânvinse./ Într-o zi voi cânta din fluier și toate turmele infinite de oi armânești vor veni/ să se împărtășească pe limba lor uitată ! (Ultima dovadă vie). Prin urmare, închei cu aceste cuvinte pe care mă abțin să le comentez: Când și noi poeții armâni vom muri/ cine va face parastas pe limba noastră? (p. 103).

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]