Loviturile de stat și mustața care nu-i în ton

De sâmbătă de la prânz, cred, când am comis un text căruia i-am zis editorial, ceva despre Ankara, Nisa, mă rog, puncte clipocind vesel-amar pe gogoloiul albastru al Terrei, n-am mai deschis televizor, telefon, balcon spre lume, mulțumit de o singurătate în trei. Luciana a desenat. Mama ei m-a hrănit discret să nu-mi strice ambiția de a termina o carte, iar eu m-am scufundat în mine. La Sângeru nu a luat nimic foc, în țigănie e liniște, mistreții n-au intrat între pătlăgelele mele ecologice. Acum, invitat să mănânc, îndeletnicire care nu mă mai supără ca în copilărie când, citind ”Cei trei muschetari”, eram în stare de asasinat (biata mea bunică, Dumnezeu s-o ierte, pătimea să mă extragă din lectură), găsesc televizorul deschis pe o șuetă cu cântărețe de populară. Pe unele le știu. Daniela Condurache – încă frumoasă – povestește ceva din culisele multelor ei spectacole și râde de se clatină, pe deasupra și pe dedesubt, bogata ei bundiță. E alături și o purtătoare de port popular, divulgată ca numindu-se Irina Loghin, vecina noastră de la Gura Vitioarei. Mă uit cu luare aminte să nu fie o farsă. Nu e. E Irina, modificată. Buza de sus nu-i mai râde natural, armonia chipului s-a dus, lucrată de o pensulă care a greșit pe alocuri. Bisturiul estetic a lucrat otova. O preferam cum o știu. Dar, fiecare face ce vrea cu …talentele lui.

Până la răsturnarea polonicului cu ciorbă în farfuria mea, am trecut discret – la masă nu e voie cu desene animate, cu emisiuni, așa am dictat despotic pentru fiica mea cea mica – pe alte două canale de știri. Nimic nou. Un domn, întors de la Istanbul, impinge un căruț cu bagaje prin holurile liniștite de la Otopeni. Reporterii năvălesc. Povestește prin câte a trecut. Se dă nițel mai important ca Erdogan care a arestat, cică, 3000 de judecători care urmează să fie spânzurați sau puși să se autocondamne la pârnaie pe viață. Sunt, alături de generali, părtași la complot. Care complot? Cel cu lovitura de stat, cu armata care a fost, în sfârșit, curățată de trădători, cu… Bărbatul român îmi atrage atenția nu prin ce spune, ci prin cum arată. E ceva starniu în fizionomia lui. Nu cea sufletească, animată vârtos de amintirea peripețiilor recente. E ceva care nu se potrivește, nu rimează în mimica lui virilă. Părul, negru ca pana corbului, tuns scurt, militărește, nu se brodește neam cu mustața căruntă, bătând mult spre alb. Eu am albit concomitent și pe creștet și sub nas. Cum dracu de-i ăsta negru la părul din cap și bălan pe distanța dintre buza de sus și peretele dintre nări? L-a vopsit cineva parțial sau are o modificare din naștere? Închid și – cu riscul de a mi se răci ciorba – notez acest gând despre schingiuirile benevole pe care ființa noastră umblătoare e obligată să le accepte. Trebuie să fim musai frumoși, chiar dacă lângă ochi s-a instalat un buchet de riduri, iar gâtul, de 70 de ani, contrazice obrazul care e de ieri adolescent. Erdogan are și el o mustață nici albă, nici neagră. O fi a lui?