Lucian Avramescu: Despre jegul care nu se duce la fund și stă, ca untura de porc, deasupra

A nu putea vorbi înseamnă și incapacitatea de a înjura. Sigur, cei mai mulți înjurăm în gând. Un fals prieten mi-a mărturisit, când îl ajunseseră și pe el niște blesteme, că m-a urât din belșug toată viața.
Spuneai că mă admiri, iar prietenia față de mine este inatacabilă. Ai scris cronici laudative despre cărțile mele!

Așa este, dar zâmbindu-ți – știa să pară admirativ tot timpul – te înjuram în gând, bucuros că tu nu știi, că nu te prinzi.

Știam, fiecare succes al meu era o înfrângere a lui, nimerit obez pentru vina de a mânca porcește, mă ura fiindcă fetele scăpau privirile mai ales spre mine, obsesiile lui erau multiple și nebuloase. Uneori crima eclozează în acest mediu de cețuri care se depun pe oameni ca pe reliefuri.

Distribuie prietenilor

Nu-i spuneam că știu, părtaș la o minciună, jenat oarecum să-l divulg, mai ales că avea nevoie să-l ajut în diverse și am făcut-o, l-am sprijinit aproape bucuros, sadic cu mine însumi, ignorând dușmănia care nu avea temei și rigori.

Ne-am întâlnit după ce citisem delațiunile pe care le trimitea la securitate, scrise mizer, fiindcă nici măcar nu atingeau ținuta spuselor mele. Căpătasem știința de a mă păzi, moartea prin infarct a bunicului în drum spre Canal, decretat ”dușman al poporului” după ce fusese victorios la Mărășești, sinuciderea tatei, anchetat pentru o pușcă pe care n-a avut-o niciodată, toate tragediile familiei formaseră în mine anticorpii supraviețuirii, pentru a mă expune banal, înjurând – de ce? – ”clasa muncitoare” cu care nu aveam nimic, fiindcă și eu eram tot de pe acolo.

Zâmbea onctuos ca mereu, a venit să dăm mâna dar m-am ferit și i-am arătat chipul meu care nu mai avea de gând să accepte minciuna. Acum cui mă mai turna? Acelorași, poate. Era fruntaș PNTCD, mare admirator al lui Cornelui Coposu! Părea că a luptat în munți alături de țăranii din Muscel și făcuse pușcărie cu Maniu. Jegul se duce ca mizeria groasă la fund. Jegul lui îl ținea, printr-o știință pe care am întâlnit-o și la alții, mereu la suprafață. Anul trecut am aflat că este pesedist, dar nu exclud varianta de a-l găsi, anul acesta, dacă se mai poate ridica din pat, la liberali.

Mut fiind, constat că am timp să vorbesc mai mult cu mine. Amintirile capătă patina veche a obiectelor de muzeu. Cui mai fac ele trebuință, mă întreb din nou, privind ramele descojite în care pun la rând cuvintele pe care nu le voi mai rosti?

Fragmente din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva