De ce am scris cândva că lipsa vorbirii este o amputare neînsemnată? Ajuns prizonier al scrisului, tac vorbind cu iluzia că mă ascultă cineva. Acel cineva ai putea fi tu, cel care te apleci curios sau plictisit peste rândurile mele. Starea de nori, persistentă, te-a obosit și ea. Sau mă înșel și tu fredonezi fericită/fericit revenirea luminii, după ce noaptea ne-a fost plapumă tuturor, oameni, pietre, furnici?

Aseară am făcut cunoșțință cu doctorița logoped, recomandată de fiul meu. Am stat în fața laptopului în care se vedea o femeie pe care n-o cunosc. În alt chenar stătea o tânără care-mi părea cunoscută. Luciana a primit o parolă. Cu parola aceea ne puteam vedea și la capătul lumii.

Soția vorbește în numele meu, traducând ceea ce reușesc eu să transmit femeii care este o poză cinematografică. Doctorița logoped spune că trebuie s-o simpatizez, fiindcă vom lucra din greu împreună. Aș vrea să-i spun că eu nu antipatizez femei, dar nu-mi iese. Mă îndeamnă să mișc pe sărite un deget, apoi altul, cu palmele ținute în rugăciune. Imit gestul ei și pare mulțumită, cu toate că eu nu am reușit niciodată ce reușea mama sau copiii mei – îndoirea degetelor invers, spre dosul palmei care mergea până la un unghi de 90 de grade. Palmele mele au falangele rigide, refuză să se dea peste cap, dar sensul exercițiului era altul și am încercat să-l descifrez mai apoi. M-a pus să scot câteva sunete și am mugit. Unii, a spus, nu scot niciun sunet! M-a somat să strig Nu și a ieșit un fel de MU lugubru. Un alt sunet a fost identic cu al unui măgar care rage pe pajiște. Încerc să mă iau peste picior, dar nu reușesc. Ironia și autoironia, arme ale oamenilor deștepți, mi-au fost confiscate dimpreună cu întreaga vorbire, așa că mă prezint ca o mobilă perforată de cari.

E dimineață. Sticla cerului e aburită. Orizontul, care desenează la Sângeru dealuri, e dintr-o linie groasă și incertă de parcă cel ce l-a creionat s-a răzgândit și a dat cu guma. Linia nu s-a șters de tot.

Când citiți, țineți pe piept o pungă de un kilogram așezată pe stern, mi-a recomandat doctorița. Mi-e rușine să-i spun că eu stau mai mult la masa de scris și mai puțin tolănit cu o carte în mână.

Am găsit în dimineața asta o pungă de orez în bucătărie și am luat de lângă pat o carte de eseuri a lui Cioran la care ostenește Giorgiana. Mă întind pe spate. Verific din când în când dacă punga de orez e la locul ei pentru că nu simt nicio greutate. E la locul indicat.

Citesc pagina unde s-a oprit consoarta: ”Naivitatea, optimismul, generozitatea sunt însușiri pe care le întâlnim la botaniști, la specialiști în științe pure, la exploratori, dar niciodată la politicieni, la istorici sau la preoți”. Mai departe, Cioran detaliază lugubru. ”Psiholog neîntrecut, preotul este cel mai lucid exemplar uman, încapabil prin însăși meseria lui să acorde fie și o umbră de credit semenilor săi; de unde și aerul său complice, șiretenie, blândețea prefăcută și cinismul său profund”. El încheie prin observația că preotul este un ”parazit pe seama păcatului originar”.

Că nu s-a avut bine cu preoții, știam. Aș vrea să văd ce scrie despre politicieni și botaniști, dar un meșter care mi-a adus completări la poarta de piatră a Muzeului, mă claxonează în drum, nu atât să mă anunțe că mi-a adus comanda, ci nerăbdător să-i mai dau un pogon de bani. Muzeul – dragostea și nebunia mea! Nebunia e și ea scumpă în zilele noastre, noroc că dragostea n-are preț.

Scriu, deci. Am terminat cu kilogramul de orez pe care am apucat să-l țin pe stern o jumătate de oră, timp acordat și lui Cioran, pe care, e drept, l-am mai citit fără o pungă pe piept în tinerețe. Doctorița mi-a promis aseară că voi vorbi, dar trebuie să muncim și să colaborăm intens. Colaborarea noastră și transpirația muncii se petrec de la distanța care mă separă de Capitală. Eu sunt un portret electronic mut, ea este medicul din iluzia că voi vorbi. Îmi amintesc cum mi-a povestit cândva profesorul Irinel Popescu despre primele operații cu pacientul la New York și chirurgul la Paris. Acum operația asta se face curent. Iată că și eu sunt operat pe vorbe de la distanță, fără ca doctorița să-mi pipăie gâlcile și buzele și nasul, fiindcă toate astea au un rol în pronunție.

E ziuă de-a binelea. Nu mai sunt vorbăreț de câteva luni. N-aș vrea să te obosesc prietenă/prietene, fiindcă eu, prin compensație, din vorbăreț am devenit scriitoreț. Să ai o zi bună! Eu îmi caut punga de orez și un roman pe care nu l-am isprăvit.
Din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva