Lucian Avramescu: Azi noapte n-a venit sfârșitul lumii

 

Aproape de miezul nopții, cerul tot s-a acoperit cu un covor de foc. În viața mea, care nu se arată scurtă, având timp până acum să trăiesc de toate, nu am văzut, pe cerul privit de jos, și nu o dată de deasupra norilor, o asemenea țesătură furioasă și compactă de lumini scăpărătoare. Ciudat n-a fost doar că fulgerele concomitente și spre apus și spre răsărit și peste tot, au dat foc cerului, neîngăduind nopții o secundă să existe, ci că NU se auzeau acele cumplite trăznete în care se crapă cu sunet asurzitor cremenea cerului. Nu, nu se auzea decât un sunet vag, moale, de parcă o șaretă trecea în pasul domol al cailor peste nori. Furtuna s-a prezentat mută și butaforică. Ploaia, trebuitoare frunzelor, rădăcinilor, gârlelor n-a venit. Cerul a mimat furtuna, cu o formidabilă dotare în recuzita lui teatrală.

Am găsit aleile Muzeului Pietrei, în zori, uscate. Nimic, mi-am zis, nu mai e cum a fost. Eu însumi sunt mut și nu mai aflu în mine șansa de a vorbi, fulgerele mele rămânând doar pe hârtie. Cerul s-a prefăcut mut sau nici el nu mai poate vorbi? Ce-i cu acest exercițiu în gol, ca o tragere cu cartușe oarbe în poligon?

Distribuie prietenilor

Multe s-au modificat în lume, iar unele tragic în viața mea rămasă fără anexa trebuitoare, o, cât de trebuitoare, a vorbirii.
Aveam planuri. Nu mi-a rămas decât planul, îndeplinit, de a scrie zilnic. Pentru ziare, pentru AMPress, pentru biblioteca mea personală cu cărți de autor în care cea la care scriu acum se cheamă ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”.

Luciana, pictorița pe care o botezăm zilele astea, cu prima ei expoziție de pictură pe pânză, la 12 ani, încearcă să mă aducă la viață, așa cum eram.

Ea a pictat zilnic, în lunile în care școala a funcționat formal, în așa zisa variantă on line, a pictat cu forță, cu fantezie, fără profesor, ci doar cu profesorul din capul ei. Revenit din spital, unde m-au tot ciocănit și ascultat degeaba, auzindu-mă că nu prea mai pot continua lupta mea de a demonstra, prin Muzeul Pietrei, că avem și o civilizație a pietrei, iar una din mărturii e că l-am dat pe Brâncuși, poreclit de străini Brancusi, auzind că încep să mă dau bătut fiindcă nu am putut termina nici costisitoarea poartă maramureșean-prahoveană din piatră, știind ea, fiica mea, frământările mele, mi-a spus – tati, eu o să pictez, iar dacă pot vinde tablourile mele voi contribui la dezvoltarea muzeului. Sunt lângă tine, iar tu îți vei recăpăta vocea. Am o singură condiție – vernisajul să fie atunci când tu vei vorbi! Bine, copile, am zis, voi vorbi așa cum am vorbit cel mai mult în viața mea – prin scris. Și am plâns în mine, să nu se vadă.

E dimineață. Fiica mea iubește fulgerele și a ieșit la miezul nopții în balcon să le vadă de aproape. I-am spus că recomandat ar fi și cuminte ar fi să stea departe de fulgere. Un fulger, îmi spune ea cu înflăcărare, a trecut pe lângă mine, foarte aproape de parcă îl puteam atinge cu mâna! Formidabil este un fulger privit de aproape!

Fulgerele au omorât, în ani, oameni la Sângeru. Fulgerele de acum n-au ucis pe nimeni, au mimat furtuna și n-au lăcrimat, cu o picătură măcar, pe frunze.

Din furtuna care a fost, n-am găsit, la ziuă, reziduuri. Copacii nu-s frânți, ci par adormiți, cu grauri betegi pe ramuri. Eu, cum sunt eu? Constatarea că sunt așa cum sunt, copac adică despicat de un fulger care nu a mimat dezastrul, nu mai e în stare să mă acopere cu tristețe. Incapacitatea de a fi trist e ca batista uscată pe cer a unui nor care a uitat să plouă. Buni zori, vouă care aveți puterea de a vă întrece cu prigoriile, trezind cu vocile voastre destinul care nu vă e potrivnic.