Azi, zorii au sărit peste mine, ca peste un obiect fără folosință. Am dormit buștean până la orele șapte, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de o veșnicie și un pic, de când fac umbră pământului. Sunt convins că nici în burta mamei, cât am stat acolo, n-am fost liniștit, dând obraznic din picioare să ies.

Azi, o dimineață alb cenușie m-a privit ironic prin perdelele transparente, iar în balcon am simțit-o cum își plimbă pe sub cămașa mea frigul de toamnă, ca o piele de șarpe. Încă miroase a flori de salcâm și asta m-a liniștit. Aerul e plin de miresme, ca o parfumerie care dă totul gratis, prin contribuția de sulfine și ierburi cu izmă a dealurilor.

Biserica de piatră, pe care o ridic în livadă, și-a mai anexat ieri treizeci de metri pătrați de zid, iar meșterii au lucrat cu spor. Au dat jos și schelele exterioare de la turla principală. Au mai sosit de pe Cricov și Salcia și Sărățica zece căruțe cu piatră. Cu și fără cârjă, am dat ocol chinoviei de calcar, am măsurat cu pasul, am imaginat variante pentru acoperișuri, că vor fi mai multe, toate din șindrilă de piatră. Mi-am admirat cei doi meri care cresc  în ceea ce va fi parte a naosului.

De ce biserică, de ce nu școală, de ce în livadă? Am tot răspuns. Fiindcă de douăzeci de ani, reconstitui, alergând prin țară, satul de piatră al patriei mele, fiindcă avem nu numai un neam de piatră, ci și un sat de piatră. Nici un sat, oricât de mic, nu e lipsit de biserică, ceea ce arată că și l-a însușit pe Dumnezeu drept colocatar suprem. Casa lui e mereu cea mai înaltă.

De ce în livadă? Fiindcă pomii dau roade, iar copiii care vin cu părinții la Muzeul Pietrei, unde întotdeauna intrarea va fi liberă, pot mânca fructe, cum s-a petrecut acum spre bucuria mea, cu cireșul de mai de la porțile deschise ce dau din curtea cu animăluțe și trovanți, spre grădină. Unele cireșe au fost mâncate doar pârguite. La cules au contribuit și graurii. Eu n-am gustat niciuna, ceea ce mă încântă, considerând că aș comite un furt din averea copiilor lumii dacă m-aș repezi eu întâiul.

De ce nu școală? Fiindcă, după ce familia mea a fost scoasă din acest conac de piatră și înainte de a deveni ceape, o parte din camere au fost săli de clasă. În cincizeci de ani totul a devenit ruină, iar bunicul e țărănă în cimitirul satului, ca toți ai mei. Eu am rămas cel mai bătrân Avramescu și car cu mine desagii de piatră ai unei datorii. Apoi comuna Sângeru are mai multe școli, unele goale. Are și ceva copii. Cu profesorii e mai greu ca și cu doctorii. Cei buni dispar, iar dacă n-au plecat, pleacă.

Și biserici sunt, dar eu nu fac concurență pe piața credinței. Aduc un simbol de rugăciune închinat Maicii Domnului. Biserica va fi unica ortodoxă și catolică, deopotrivă, fiindcă mie îmi displace dubla răstignire anuală și consider marea schismă de acum o mie de ani un război de orgolii preoțești scrășnit care ține și nu se mai isprăvește. E închinat Maicii Domnului fiindcă dacă de existența lui Dumnezeu m-am mai îndoit uneori, de existența Maicii Domnului niciodată. Apoi România e supranumită Grădina Maicii Domnului, confirmarea venind și de la suveranii pontifi ai Romei. Cel de Sus poate a mai îmbătrânit. Ea e pururea născătoarea fecioară.

Pozele de aici sunt făcute de ziarista de la AMPress Giorgiana Radu-Avramescu responsabilă cu un jurnal de etapă al construcției. Să aveți o zi așa cum vă e voia!