Mă scol cu noaptea în cap
Noaptea, uneori cu stele, e la locul ei în capul poeților,
Aș vrea să stau de vorbă cu cineva, dar dorm toți,
Fiica și tocul nedeschis al ușii, nevasta și îngerițele,
De prieteni ce să mai vorbesc – toți dorm duși.

Bună dimineața, îmi zic mie,
Dar nu mi-am băut cafeaua și-s prea plictisit să-mi răspund.
Bună dimineața, zic primei iluzii care-mi iese în cale.
Cu o mână cară găleata plină cu amintiri,
Unele îi udă rochia, de prea plinul lacrimilor care m-au plâns.
Pe ailaltă o ține în șold
Semeață ca o cântăreață de populară din Șicula.
Ce mai fac, zic, țâțele tale, tot așa
Amenință orizontul ca niște obuze de artilerie?

Scârțâie undeva o ușă și ”Miss Europa primavera” dispare
Fiindcă iubitele vechi au devenit timide.

Mi-aș zice din nou bună dimineața, dar devine plictisitor,
Chiar agasant,
Nici soarele, nici luna nu se arată
Ceea ce ar putea însemna că afară e nor
Sau eu am murit, ca într-o poezie de Lucian Blaga.
Plec să-mi prepar cafeaua fără zahăr,
Fiindcă morții mor de-a binelea dacă nu sorb o gură de cafea,
Nimeresc ibricul, flacăra aragazului
Iluminează fața ta zâmbitor-curioasă, cea care, asemenea mie, nu dormi.
23 decembrie 2019, Sângeru