Se luminează târziu. Ca o înotătoare obosită, peste un timp incert va sosi lumina, dând din brațele ei albe printre neguri. Eu m-am ridicat din nedeslușite vise să vă spun în scris, fiindcă altfel nu pot, buni zori.

Iarna lunecă pe ghețuș sub pașii noștri care rămân pe picioare. Doar iarna cade. Oasele ei de țurțuri se rup uneori și se preschimbă în cioburi. Cioburile au forme ciudate, de parcă le-a închipuit Salvador Dali.

Doar noi, oamenii, nu lunecăm și nu cădem niciodată. Iarna, doar iarna e vulnerabilă la lunecuș.

Drept ca un mesteacăn e omul, iar uneori alb ca o lumânare căreia cineva îi aprinde sus fesul jucăuș al unei flăcări. Asta se petrece mai rar, dar vine o zi când se petrece negreșit.

Azi vă urez să rămâneți stejari și stejărițe. Puneți-vă căciuli de iarnă, și luați-vă, în preumblări, blănile pe care le-am uitat în peșteri, după ce înfulecasem un dinozaur. Dinozaurii erau prea mari și au pierit. Pandemia care i-a cuprins nu a fost încă deslușită. Oamenii au rămas însă. Ei aveau de făcut ordine pe pământ și dezordine în fericire. Azi se lămuresc, unul câte unul, că a trăi e sinonimul fericirii.

Să aveți o zi bună, căci iarna are testul negativ, iar sub tălpi, acolo unde e, zăpada geme de plăcere sub veselul nostru pas.