Zorii încă nu se arată la Sângeru. Mari draperii negre stau pe dinafară nu doar în geamurile mele. Cosmosul tot este ca-n vremea bombardamentelor, când alarmele anunțau raiduri inamice, iar oamenii, pitiți în case sau subsoluri, stingeau orice lampă sau muc de lumânare care ar fi indicat piloților unde să dea drumul bombelor. Acum bomba e în noi, umblă pe străzi.

Cu ochii cârpiți de nesomn, fiindcă mi-a sosit aseară – pentru corectura a doua – cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva, și am pășit cu ea în brațe mult după miezul nopții, vânând iepurii virgulelor care se pitesc uneori între subiect și predicat sau literele care sar ca puricii din pagină.

Mă voi apuca din nou de această muncă, fiindcă azi am promis că voi trimite cartea la tipar, eventual cu BT, adică un bun de tipar confirmat de strâmba mea iscălitură. Întâi mă uit, curios, pe o hartă a lumii, care indică, apăsând o tastă, cine ne citește acum. Cel mai îndepărtat punct unde clipește o luminiță arată nordul continentului american, mai precis localitatea canadiană Halton Hills.

Caut pe Wikipedia date și aflu că este un orășel-sat, între Marile Lacuri și Hudson, Ontario. Zona a fost mult timp sub francezi, apoi sub dominație britanică. Acolo se vorbește franceză și engleză. Eu scriu în română, iar de vorbit nu mai vorbesc în nicio limbă, cu toate că mă mișcam binișor în câteva.

Prietena/prietenul ajuns lângă Lacul Ontario, trebuie să fie de pe la noi. Un dor de România îl cheamă la această lectură care la ei ar trebui să se petreacă puțin înainte de miezul nopții. Cine ești? Seară bună! Cum stai cu coronavirusul fiindcă, în datele găsite pe Google, aflu că și la tine virusul umblă hai-hui? Se putea altfel? E o molimă care a omorât pânâ acum un milion de oameni, dar a bulversat viața, munca, vacanțele a șapte miliarde.

Da, cineva din Halton Hills se uită acum pe ce scriu eu, ceea ce îmi dă un brânci pozitiv. Poate ești chiar din Sângeru, zonă care n-a fost ocupată de francezi sau englezi, ci doar sezonier de turci, vânturată uneori de tătari și rămasă aproape o jumătate de veac sub sovietici. Scrie-mi să trec pe la ai tăi, iar dacă ai morți în cimitirul din sat, când merg să pun o lumânare la părinți, bunici, străbunici, trec și pe la mormintele lor  cu o luminiță.

Plapuma neagră din geam se subțiază, devenind pătură prin care se strecoară laptele covăsit al ceții. Ca atare, buni zori prieteni și nu uitați să plantați toată ziua gânduri pozitive în minte, fiindcă – zic neurologii academici – doar gândul bun e, pentru moment, unicul vaccin găsit spre a ne ține teferi.