Lucian Avramescu: Buni zori! Cum am devenit salahorul salahorului din mine

Satul începe să-şi aşeze pe cap pălăria albastră a zilei, mânjită pe alocuri de varul unor nori răzleți, prea certați între ei și distanțați ”social” pentru a aduce ploaie. Ieșirea mea în curte a fost scurtată de un frig care mi-a pătruns prin pielea subțire și prea afânată, direct în oase. Nu e brumă, dar diminețile anunță că nu e departe, iar eu mă trag în casă fără întârziere, pufăind ca o locomotivă cu aburi.

Sunt vioi nesperat după ziua de ieri care a consolidat singurătatea în neputințe a unei lumi abandonate de ea însăși, fugită cu sau fără rost în Edenul de afară, iar eu am fost silit să fac cu mâna mea ceea ce ieri puteam încredința meșterilor. N-am găsit, cu toate promisiunile, strădaniile în cereri, implorări, rugămințile prin mesaje, fiindcă modulațiile vocii au sucombat, doi meșteri pentru o jumătate de zi. Am căutat până la urmă măcar un nene, un salahor, unul singur, care să-mi fie de ajutor mie în adus cu roaba pietre, eu deghizându-mă în zidar și betonist. Aș!

Duminica trecută a trecut într-un fel de inspecție un meșter, rudă prin alianță, dintr-un sat vecin. Mi-a spus cu superioritatea lui academică de mistrie că o piatră, pe care o mutasem cu nevastă-mea doi metri mai încolo, fără mari sforțări, cu o zi înainte, poate fi cărată de șase inși, iar el are de pus două sute de metri de faianță cuiva și nu se încurcă. Mai are lucrări angajate până peste doi ani, iar agenda, ca a unui șef de stat din lumea agitată, nu-i îngăduie să respire. Eu aveam nevoie de el două ore! Nu le poate smulge unui program de angajamente!

Distribuie prietenilor

A doua zi l-a văzut cineva cumpărând o bicicletă, iar a treia, alinând singurătatea unui cârciumar pe care pandemia l-a lăsat fără clienți. Sacrificiul lui la țuică înviora, cum ne îndeamnă politica, economia, pe cale de deces .

Zic de mine că mă mir să mai pot umbla, fiindcă după zorii în care am purtat dialogul meu de confesiuni cu domniile voastre, cel care ține la distanță de psihicul meu stafia depresiei, am fost până la epuizare, salahorul propriului meu salahor. Am cărat din spatele curții, unde am două vagoane de piatră, roabe pe jumătate încărcate pentru un mic postament la drum. Apoi am construit cu fierăstrăul și ciocanul, bătând în capul rotund al unor cuie (de două ori învinețindu-mi degetele), scândurile unui cofraj. Am fost la depozit de unde am cumpărat ciment. Ce mare Castel Peleș fac eu la șoseaua pe care umblă mașini, mai rar căruțe, și o lume de îndeletniciri relative? Un soclu de piatră pe care să sui un pietroi cu macaraua (ăla da, greu de două tone). În continuare va sta pe acea stâncă un fel de efigie a ceea ce am clădit aici, pe ruina transferată mie de o istorie care a făcut praf, și înainte de 89 și după, o aristocrație în opinci, de hărnicii și noblețe, a satului românesc. Punându-se împotriva unei civilizații de paie, rogojini și pământ, bunicul meu de tată, țăran cu patru clase, dar care visa să-și facă urmașii pianiști, a avut cultul pietrei pe care mi l-a transferat și mie.

Am meșterit singur o zi, iar azi o iau de la cap, cu convingerea că voi termina. După ce soția, de meserie jurnalist, va isprăvi de copt vinete și de dat explicații turistilor care ne calcă pragul să admire minunea Muzeului Pietrei, va veni și ea să mă ajute. Cu toată strâmtorarea, mă încăpățânez să țin intrarea la Muzeu fără plată, plata fiind sufletească și consolidând uriașa mea bucurie că am pus o literă în alfabetul dăinuirii acestui neam. Ea mă va ajuta la mestecat cu lopata nisipul cu praful vânăt al cimentului, în copaia unei roabe. Pietrele le aleg după formă, pentru ca la dezbrăcarea de scânduri, ”catedrala” mea să arate ca un zid făcut de un savant al meseriei de zidar, neam cu Meșterul Manole și nu de un ageamiu.

S-a făcut cu totul ziuă. Mă strigă căprițele cameruneze, pitice, dar cu glas vioi, de soprane ale junglei, iar cocoșii se întrec în sonorități menite să anunțe populația galinacee feminină care-i mai forțos sau mai duios în priceperile amorului. Până voi trece la cancioc și roabă, eliberez volierele, arunc boabe și distribui fân. Câinii cad în sarcina Lucianei care azi nu merge la școală. Gospodăria săteanului cere de mâncare, iar țăranul care se respectă, între care m-am reașezat, bea la urmă cafeaua, după ce a dat-o mai întâi bătăturii și a stâmpărat (așa se zice aici) cereri legitime.

Bună să vă fie ziua, în hodina meritată de sfârșit de săptămână, sau în continuarea muncilor care se înghesuie, mânate până aici, ca o turmă, fiindcă nu și-au aflat alt soroc. Iată, fericit, mutul din mine și-a luat porția de cuvinte prin gestul generos al prietenilor care i-au îngăduit să vorbească. Cu drag, vă mulțumesc!