Lucian Avramescu: Buni zori. Cum o mai duceți cu răsăritul de soare?

Buni zori. Cum o mai duceți cu răsăritul de soare? Până-mi răspundeți, vă voi povesti cum am acoperit eu cele două zile în care am absentat de la meseria de a trăi și visa scriind, confortabilă, dar și bântuită de stihiile interogațiilor.

Intelectualul din mine, proiecție în neant a individului relativ, care a învățat doar regulile contemplației, cu alte cuvinte nu știe să facă nimic altceva, absent la trebuințele concretului, s-a răzbunat pe sine, punându-și la lucru anexele și priceperile din copilărie. Sătul de absența plină de ifose a meșterului, care-i un fel de opus al omului scufundat în obsesii, două zile am fost tâmplar, lemnar, salahor, cocoțat pe o schelă de mine improvizată, spre a reface fațada de lemn a bătrânului conac. Pe ea scria V.N.Avramescu 1923, dar prin trecerea anilor, supusă suferințelor atroce ale nepăsării o jumătate de veac în care casa luptătorului de la Mărășești a devenit ceape, cameră a instructorului de partid, școală de meserii fără uși, bun al întregului popor, adică al nimănui, strivită de un dispreț colectiv constant, putea concura la parada tragicelor ruine. Dacă piatra am găsit-o în sate și tot în sate pietrari cu care am reclădit tot, ei bine, lemnari n-am aflat decât în ipostazele degenerate ale unei mândrii de sine fără acoperire. România nu mai are tâmplari, iar dacă îi mai depistazi pe undeva, nici cu prăjina Coloanei fără Sfârșit nu le ajungi la nas.

Două zile am stat pe schelă și am coborât să tai cu fierăstrăul, să netezesc cu rindeaua, să astup găurile pe care istoria și-a pus amprentele costelive, iar omul și-a lăsat autograful înclinației de a distruge, eliminând-o pe cea de a construi.

Distribuie prietenilor

Sunt, recunosc, frânt. Mi-am inventariat febra musculară, junghiurile din umeri, bătăturile din palme. Vorba că dacă dimineața când te scoli nu te doare nimic e clar că ești mort,  nu mi se potrivește. Eu mă simt mai viu ca niciodată, suferind de fiecare componentă, care doare simfonic, în felul ei.

Am umblat, cât soarele n-a apucat să bea roua rece a zorilor, desculț prin iarba curții și am simțit că toate se trezesc în mine, răcoarea îți pleacă din tălpi și urcă pânâ-n creștet, pietrele mele, cu sutele și miile, au dat salutul de iubire pălmașului și desculțașului care le vizita la crăpatul de ziuă. Dacă viața merită trăită pentru iubire, apoi alături ar trebui, în mănunchiul rezumat de răsfățuri, să pui mersul desculț prin iarbă. Dar musai în zori.

Sunt cu desăvârșire mut și-mi reiau tratamentul antilacrimă al uitării. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că așa sunt, așa am fost, iar cel care a spus poezii de dragoste în fața unui stadion plin nu este decât o plăsmuire. Azi e duminică, mâine e ziua Sfântului Petru, cel care a fost mai întâi tâlhar. Calendarul cu cruce roșie m-a coborât de pe schelă, fiindcă mai am de trebăluit, adăugând timp celor douăzeci de ani de când visul de a reface casa care purta în curte data mea de naștere a prins viață.

În august vă aștept la concertul lui Alexandru Tomescu. Diseară vă aștept să privim cum apare pătrarul de lună, iar secera de aur tunde spicele stelelor rebele. Azi avem în față nițică veșnicie. Călcați cu drag pe preșul ei!