Lucian Avramescu: Buni zori! Despre bucuria de a găsi pe drum o bucurie pierdută

 

Pășim voinicește în ultima parte a toamnei, cea care ține răzor cu iarna. Când una, când alta nu respectă răzorul. De pildă ieri dimineață, mergând eu să-mi hrănesc lighioanele, am găsit strat compact de gheață în toate vasele care sunt teici din piatră. La Muzeul Pietrei până și chiuveta de la robinetul din curte e cioplită în calcar, cu dalta. Iarna, când gutuile toamnei moțăiau încă în crengi, a furat, de la surata ei, punându-și-o la chimirul înghețat, o noapte. Gâlceavă poate fi și invers. Anul trecut parcă, am trăit zile de iunie pe la finalul lunii cu Bobotează în ea.

Dar altceva vreau să vă povestesc fiindcă nu pot ține nimic pentru mine. Eram spre prânz în rama porții de la șosea, încercând eu în cap o rocadă de pietre și gândind cu elan cum aș putea face rost de patru brațe voinice, că ale mele se opintesc mai anevoie. Grea cumpănă.
Din sus, pe șosea, vine grăbit un cetățean care după mișcare și culoarea pielii pare din etnia care la oraș se cheamă romă, dar ai mei din Sângeru nu acceptă, din orgoliu etnic, să le spui altcum decât țigani. Țiganul ăsta venea pe jos, croit spre primăria care are ușa la douăzeci de pași de ușa mea. Cei mai mulți vin de câțiva ani motorizați. În copilăria mea toți aveau căruțe și cai. Acum au niște dube albe Mercedes, cu care aduc din Germania biciclete uzate dar bune, iar vara umblă prin țară vânzând pepeni. Negustoria le merge, dovadă că-și fac niște căsoaie pe întrecute, care e mai înaltă indicând un plus de procopseală.

Distribuie prietenilor

Ăsta de venea la primărie, călcând pe niște tălpici nedefinite, nu părea din clasa avuților. Nu m-a văzut cu toate că s-a oprit în dreptul meu și și-a scos din buzunarul nădragilor o cârpă care cândva a fost albă, dar acum se arăta îndelung uzată, iar culoarea era slinoasă. A dibuit repede niște bretele mici, murdare și ele de prea îndelunga întrebuințare, le-a petrecut peste urechi, iar cârpa a nimerit-o ușor oblic pe nas și gură. Așa bandajat la chip, concetățeanul meu a intrat în instituția cu primar, fisc, adeverințe, ștampilă.

Ce remarc! Și-a potrivit masca, nu să se apere de o boală, ci să se conformeze unei cerințe cu amendă. Sunt convins că acea mască ieșea și reintra în buzunarul lui, încă de acum vreo șase luni, dovadă că terminând, destul de repede, treaba la instituția de alături, și-a scos-o de pe nas și a vârât-o, cu o precizie exersată, în același buzunar. Câți viruși, microbi, pandemii și pandalii or fi viețuind în jegul acelei cârpe care n-a întâlnit săpunul în lunga ei existență textilă?

Eu cred că acest coronavirus, pe care savantul Dulcan îl consideră o specie superioară omului, dotată cu o inteligență care a pus-o la pământ pe a noastră, beneficiază și de exercițiul minciunii practicat cu dexteritate de români. De ce ne mințim și de ce mințim societatea, fiindcă practica asta are o anvergură care o califică, social, ca fenomen?
E dimineață deja, care pare mai mult noapte, anotimpul toamnă se predă anotimpului iarnă.

Eu îmi aștept, pe la prânz, cu emoție, o familie de prieteni de la București, soț și soție. Ne știm de decenii. Cu el am umblat prin lume, cu ea am conversat adesea la onomastici, zile de naștere. Știu că vin să mă vadă și să mă încurajeze.

Vă doresc o zi cuprinzătoare, cu mari buchete de bucurie pe care să le plimbați mândri de la o margine a zilei la cealaltă, iar dacă pierdeți câte una pe drum, fiți mulțumiți că altcineva o găsește și se bucură de norocul de a găsi… o bucurie.