Noaptea asta a început pentru mine, intrând în dulcea și asasina conformație a somnului, fără de care se zice că n-am fi în stare să mergem mai departe, la 12,00 fix, când m-am băgat în pat, supărat că trebuie să mă supun capriciilor adormitului, și m-am trezit, ca-n armată, la 5,00 punct. Acolo dădeam altora deșteptarea, aici trezirea se face fără efort, acompaniată de bucuria de mă găsi apt să gândesc. În timpul somnului mintea lucrează de capul ei vise. Unele te urmăresc obsesiv, altele se șterg imediat.

Am citit ce a scris Tomas Mann, unul dintre cei mai mari scriitori germani, despre genialul rus Lev Tolstoi, la centenarul nașterii acestuia: ”În el, omul a fost mai puternic decât artistul și neîndoielnic mai puternic decât gânditorul”. Na! Doar curajul unui laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, autor, între altele, al romanelor, excepționale toate, Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit și Doctor Faustus, putea îndrăzni să spună așa ceva. Îl înalță pe Tolstoi sau îl demolează, coborându-l la statura unui pugilist? Elogiază forța de a râmâne de meserie om, plin de energie și cusururi – pe cele mai multe și le recunoaște Tolstoi însuși – și micșorează visătorul, artistul, sau îmi scapă mie înțelesul adânc?

Aseară, jucându-mă, am scris o poezie care este pe alocuri autoironică, dar mărturisește ceva și despre omul care am fost și sunt. În mine ce o fi mai acătării, lighioana bipedă și mută, încă umblătoare, care zidește din ambiția de a arăta că nu moare fără măreția plină de ifose a meșterilor, sau artistul înzăuat mărinimos în platoșele de aur și rugină ale talentului de a fanda în iluzoriu?

Azi e Echinocțiul toamnei, ziua brodindu-se egală nopții. Chinezii spun, cum scriam și ieri, că ar fi dezlegare la depresii! De ce? Poate pentru că începe dezgolirea dealurilor de cămașa verde și minuțios apretată a verii?  Dar mai e până atunci. Fastul ”codrilor de aramă”, spectacolul coloristic fără egal al toamnei, colecționat cu pensula, pe pânză, de pictori și pus ca semn de carte de noi, ceilalți, abia încep. Strugurii pleacă pe remorci din vii pentru a deveni must, fetele își strâng talia în curele transparente, pentru a nu se observa dacă talia e cea adevărată sau ajustată nițel să pară de viespe și fiindcă veni vorba de viespi e vremea lor, când bâzâie peste tocitorile cu struguri zdrobiți și fac găuri în merele aromate.

De ce ar veni vremea depresiilor? Că toamna este un preambul simfonic al iernii? Dar iarna, cu gerurile ei, de la o vreme relative, poate aduce tonicul răsfăț al zăpezii, minune albă pentru copii și pentru copiii bătrâni care o admiră de la geam, florile de ger de pe ferestre, cele mai minunate perdele cu broderii venite gratis, focul cu lemne în soba redescoperită în odaia de dormit, iluzia că gerul trece la exterminarea microbilor care umblă acum nesperiați de flitoxurile oamenilor care împuşcă, îmbrăcați ca niște cosmonauți, cu pompele lor fumigene niște inamici pe care nu-i nimeresc niciodată.

Nu, Echinocțiul de toamnă nu ne introduce grămadă în zona depresiei. Mai degrabă ne scoate, pe cei care, biruiți de o amputare – cum e aceea de a nu mai putea vorbi – ne lăsăm scufundați uneori în acest ceaun cu fiertura nenorocului.

S-a luminat de ziuă în geamurile mele de la Sângeru, aseară am făcut în premieră focul în sobă, fiindcă centrala mănâncă săptămânal un camion de lemne, și o folosesc doar de sărbători, limbile vesele ale flăcărilor au lins prin interior teracota rece care acum e caldă, îngăduindu-mi mie să vă scriu fără prigoana tremuratului și obsesia că răcesc, dragi prieteni.

Vă doresc o zi care să vă aducă soare cu lumină de miere când veți face ochi, iar bucuriile să se țină lanț, nepierzându-se una de cealaltă. Bucuriile n-au interdicție dacă se înghesuie!
22 septembrie 2020, Sângeru