Lucian Avramescu: Buni zori! Faceți provizii de optimism și pentru mine

 

O prietenă de aici, nu de peste mări și țări, pe care n-o cunosc direct, dar mi-e tare dragă, făcând-o inaptă calificativului ”virtual”, îmi scrie că șansa mea de a ține la distanță suferința este scrisul. ”Scrie și anulezi, pentru tine și pentru noi, infirmitatea, cum tu o califici. Scrie!”

E dimineață din nou, cerul se ține de orarul și minutarul și secundarul lui cu toate că pământul a luat-o nițel razna și regulile-i conservatoare au ajuns să se calce pe paragrafe. Nimeni nu-i fericit să-și contemple durerile, fiindcă muțenia doare. Doare când o banalitate, un gest mărunt își dovedesc îndemânarea de a te face să suferi.

Distribuie prietenilor

Un fin, care-mi stă în apropiere, a venit să-mi așeze, după un desen al meu, un fel de opritoare a porților care, deschizându-se de vânt, îmi periclitează câteva desene cioplite cu migală în stâlpii de piatră. Neavând, el, obișnuința schițelor de arhitectură, m-a întrebat ce vreau de fapt, iar eu – uitând că nu pot vorbi – am încercat să-i explic cu vocea. Omul, care mă știe de ani și ani, politicos în simplitate, ca și dușii lui părinți, n-a descifrat nimic și a spus către altul care se zgâia din uliță: ”Săracu, o fi vrând el să spună ceva, dar nu poate”. Acest ”săracu”, dur și umilitor, rostit sub intenția probabilă de compătimire, a fost ca un cuțit înfipt în mine până-n prăsele. Bietul infirm, adică.

Așa că dragă prietenă, scrisul te poate ține cât de cât în rândul lumii, dar omul – nu doar cel de rând – i-a uitat întrebuințările. Normalitatea poate fi ținută la distanță de suferință doar în îndepărtata preajmă a ta și a altor câțiva cititori care mă știu din preistoria când mă contemplam întreg, iar ei mă vedeau cu supliment de admirație, fiindcă am trăit și astfel de zile.

Azi, pentru a mă întoarce la jurnalul meu din care exclud greu infirmitatea (dând-o afară pe ușă, dă buzna peste mine prin geam), ziua se arată senină și excesivă. Soarele pare la un lat de palmă de pământ, gata – ca un aparat de sudură – să lipească una de alta crestele și să îndoaie, după atâta bucurie a ploii, frunza de lăptucă și răsadurile răsfățate de roșii, cimbru și ceapă verde. Luna lui Cuptor își arată măreția nemiloasă, iar orgoliul ei pârjolește. Roua a fost gonită din iarbă de primele raze, iar preparativele zilei par din holul unui crematoriu.

Exagerez, firește. Dealurile sunt încă luminate de farmec, aerul poartă buzunarele doldora de ozon, păsările tac doar pentru a-și trage sufletul după concertul de aseară, sub ovația brotacilor. Vă doresc o zi care să nu vă strice nici măcar o clipă surâsul pe care inima vi-l așază pe chip.

Din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva