Dimineața a venit sărind zorii, din craterul de vulcan mic al dealului Bobaru, slobozind păraie de lumină verzuie. Acolo răsare soarele ca un muc de lumânare, în care poți sufla, se umflă apoi ca un balon galben inofensiv, cu o față de astru cumsecade la care te poți uita cu simpatie sau indiferență. Apoi Soarele capătă literă mare. Te ia în stăpânire, te orbește și nu-l mai poți privi decât printr-un geam afumat.

Plec, lustruit, îmbăiat, tuns, după un an și jumătate în care spitalele nu m-au văzut și nici eu pe ele, la o clinică privată de recuperare din Bucov, cale de 30 km. E acolo un doctor faimos, faima lui s-a suit iute până la stele, e un român care a lucrat afară și mi l-au lăudat toți prietenii că e atât de bun încât cred că el nu există. Sunt în poziția ardeleanului care se uită o zi întreagă la o girafă și seara trage concluzia că așa ceva nu există.
Pentru a ajunge la acest doctor a fost nevoie de trimiterea altui doctor, iar nevastă-mea care a uneltit toată tevatura, s-a agitat o săptămână cu mesaje, telefoane, pile. Mă zorește să plecăm, iar eu întârzii în pijama să apuc să vă zic buni zori.

Din spitale am amintirea că nimeni nu știe de ce am amuțit. Am o altă amintire când mi s-a spus că am cancer, era acum vreo douăzeci de ani. După o zi doctorița și-a cerut scuze , spunându-mi zâmbitoare că analizele mele au fost încurcate cu ale altuia. Am trăit o noapte făcând planuri pe scurt. Apoi m-am gândit cu compasiune la cel care aflase că nu are nimic și…
Nevastă-mea îmi închide laptopul că somitatea nu ne mai primește dacă întârziem. Sper să ne revedem într-un fel sau altul. Să aveți o zi minunată!