Lucian Avramescu: Buni zori pe pământul ăsta frumos, contaminat de trebuințe

”Nu știu să pier nici să apar/ întârzie atelierul roșu al nopții”, scrie Eugenio Montale.
Nu știu să mor cum nu știu să mă nasc, traduc eu ca ghiolbanul. Italianul o spune cu o sclipire care evită abruptul cuvintelor definitive.

Aprind focul. Lemnele prime, țăndărite de ieri, fură flacăra iute și aleargă cu ea piezis. Privesc în gura sobei ca un dentist pasionat, numai că eu număr dinții roșii ai flăcării.
Un inginer oltean care avea vârsta mea de acum, a fost la dentist fiindcă i s-a părut că-l zgândăre ceva la o măsea, senzație neîncercată. Nu fusese niciodată să se uite cineva în gura lui, iar dinții îi erau întregi toți, aliniați ca niște militari albi și lustruiți la paradă. Auzi mă, Lucică, mi-a zis el uimit. Doctorul, care preda studenților de dinți, m-a rugat să merg cu el la facultate. M-am dus. Olteanul a râs cu toată gura de mirarea ălora care nu se mai săturau să-i pozeze dinții.

La mine-n neam, mi-a zis el, nimeni n-a avut carii. Mama și tata, bunicii toți, au murit cu dinții la locul lor. Era din Risipiți- Dolj, devenită în vremea dinainte de 89, Unirea. Atunci Vaideel din Prahova devenea Podgoria, iar Flâmânzi, Sătui. Satele căpătau nume optimiste, fiindcă fericirea era obligatorie, iar numele care nu dădeau bine ideologic erau stârpite. I-am pierdut urma lui Pătru ăsta, că așa îl chema pe oltean, Pătru și eram prieteni. Stătea pe lângă Piața Romană, avea un pic de curte cu boltă de vie. Făcea zaibăr în București.

Focul meu duduie. Nevastă-mea îmi zice mereu că sigur am iubit țigancă, fiindcă prea mi se aprind surcelele iute, de parcă ar fi date cu gaz. E o zicală. Conținând un cuvânt prohibit, ar trebui scoasă din vorbire cum, la sugestia unui sociolog, ar trebui eliminată spunerea populară ”te îneci ca țiganul la mal”. Nu e voie că jignește etnia romă. Consătenii mei din cartierul Țigănie, nu suportă, din orgoliu etnic, să le zică cineva romi, pentru a nu fi confundați cu românii. Mare prostie asta cu schimbarea unui nume care a dat literatură. Să scoți ”Cântecele țigănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu, ”Țiganiada”, și câte altele. La Moscova e un teatru țigănesc, unde am fost invitat cândva de un ambasador bulgar, la un spectacol. Ambasadorul era scriitor. Spaniolii îl țin la mare cinste pe Lorca, poet al clasicismului iberic, care o cânta în nemuritoare versuri pe Estrelita țigană.

Am plecat de la foc și iată-mă dând ocol pământului. Unde dai și unde crapă! Sper să nu calc pe săbii! O fi și zicerea asta la interdicții?

Aseară am primit o scrisoare de la Hanna, poeta olandeză devenită medic homeopat. Îmi spune că mă citește în traducerea aproximativă a internetului. A înțeles dintr-o poezie a mea că o fostă prietenă s-a măritat cu un miliardar american, părăsindu-mă pe mine care eram miliardar de cuvinte. Îmi spune că și-a vândut ”casa din Paradis” (locuia într-un fel de colibă lângă pădure, cu flori în curte și arbori) și s-a mutat într-o casă cu multe camere în centru, unde mă așteaptă cu familia. Cum să ne mai înțelegem noi, dragă Hanna, fiindcă eu nu mai pot zice un diftong nici măcar în limba mea maternă? Cum să-i citesc poezii cu vocea mea de care îi e dor? Și mie mi-e dor nu de vocea mea, ci de comunicare, de grădina bogată și înflorită a cuvintelor spuse, șoptite, cântate, alintate. Le-am lăsat în altă lume din care am dispărut.

Cred că m-am sculat prea de noapte fiindcă afară, la Sângeru, bezna nu pleacă din geamuri. Ține palma ei groasă, dată cu cremă de ghete, pe fiecare ochi de sticlă al camerei, iar eu mă tem de surpriza de a privi ceasul. Cine știe ce-mi spune?! Odată am adormit la prânz și, trezindu-mă seara, am plecat să dau drumul păsărilor care tocmai se pregăteau de culcare, eu crezându-mă în zori.

Vă las, așadar, prieteni, făcându-vă urările de bine cuvenite, fie de zori, fie de seară. Am de răspuns Hannei și să-i duc vestea că a apărut cartea mea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” și unde este și ea, pe ici, pe colo, element de culoare peste plânsul meu confuz. Așa ne umplem viața și o lungim, muți, surzi, având mereu ceva de făcut pe pământul ăsta contaminat de trebuințe și surprinzător de frumos în toate ale lui.