Lucian Avramescu: Buni zori! Planeta n-a luat foc!

 

Buni zori! După atâtea bătălii ratate cu norii, soarele își acordează matinal pe frunze, flori și libelule, viorile, ca un țigan lăutar blond, liber în orizont și gata la prânz să scoată instumentele grele de percuție. Se anunță, aici, la Sângeru, prima zi fără nori pe cer, dintr-un iunie abundent în ploi cumsecade în zona noastră. Câțiva nori cu zulufi au rămas doar în sala cu expoziția picturilor Lucianei care se cheamă – premonițiile copiilor! – ”Cu și fără nori”.

De aici încolo ziua se arată ca un ceasornic prin care umbli sigur pe tine, ori nepriceput, stricând mecanismele luminoase și, după firea pe care-o ai, dând cu bățul prin gardurile tot mai dese ale razelor. Eu am eliberat din voliere lighioanele cu aripi, am pus apă în vasele care se arătau ca niște scoici de piatră duse în fundul ochilor, iar numărătoarea pierderilor de peste noapte o fac în prezența lupoaicei Odra, care a trecut de un an și te poți baza pe ea. Pare liniștită. Vulpilor le-am astupat gaura făcută discret în patrulaterul unui șanț al ploilor, dând la o parte plasa de Buzău cu ochiuri prin care prădătorii nopții nu trec. Nu băgasem de seamă. O vreme, mica mea fermă, ținută mai ales pentru bucuria copiilor care vizitează Muzeul Pietrei, a funcționat ca o carmangerie care ținea noaptea deschis, când moțăiau câinii, iar dihorii și vulpile umblă ca balerinele pe poagnie.

Distribuie prietenilor

Viață la țară, vei zice, prietenă/prietene, o știm, e leneșă și durdulie ca o rață! Țărani avem mulți! Scriitori mai puțini! Lasă-ne cu bibilicile tale și nu ne plictisi cu o normalitate bătătorită!

Aveți dreptate în toate, mai puțin în abundența, reală cândva în peisajul bucolic, cântat de Bolintineanu și Alecsandri, de țărani. Nu mai sunt! Locuitorii satului s-au mutat pe altă mejdină a continentului și-și exhibă priceperile în fața păstârnacului german și căpșunilor spaniole. Țața Floarea, rămasă aici ca materie primă pentru virus, merge azi la biserică, fiindcă e nașterea lui Ioan Botezătorul, singurul sfânt cumplit de gălăgios în filmul dedicat lui Iisus, de zici că-i apucat (imaginația mea fabrică doar martiri supți de suferință, îndurând stoic, cu gândul la Cel de Sus, chinurile la care-i supun călăii cu inventivități de măcelari sadici), merge, zic, azi la Biserică, iar în restul zilelor la mini-mallul din sat de unde-și cumpără ouă, ceapă verde și o găină fără cap și gheare, cum au desenat-o copiii unei școli din New York, primind tema desenului unei galinacee. Fiindcă închipuirea lor jună n-a putut completa pasărea mutilată, adusă din supermarket, au făcut-o, cum au văzut-o, adică fără cap și gheare. Ale mele sunt momentan întregi, fiindcă ziua mai dau iama și uliii.

Cum m-ar desena pe mine copiii, un om mut, care răspunde salutului uliței dând din cap? Încerc fisticul adaos al unui zâmbet, dar nu-mi iese, suspectându-mă de fabricarea instantanee a unui rictus. Toți prietenii mei îmi ordonă, prin mesaje, să fiu vesel. E greu să dai lacrimile cu pudră, mai ales că au încetat și dacă o mai fac uneori, am grijă să fie nevăzute, le las să umble prin lăuntru, ca broaștele în subteranele unui lac.
Satul fără țărani aduce pe câte un deal, unde au răsărit din bunăstarea capitalistă vile, familii fără nume, care trec neștiute, în mașinile lor cu geamuri fumurii să se relaxeze în curți cu garduri înalte din beton traforat.

La poarta mea prahovean-maramureșeană din piatră, au venit de la șapte, cum au promis, cu o punctualitate de ceasornic elvețian, trei meșteri deciși – spre supărarea nevesti-mii, care ține toate posturile și sărbătorile cu cruce roșie în calendar – să termine lucrarea începută anul trecut. Trimite-i acasă! Pe șantierele de construcții se lucrează, zic, iar dacă-i trimit acasă mai vin de sfântul așteaptă!
Conflictul religios se încheie fără producerea unui nou martir, fiindcă soața îmi aduce cafeaua și pare mulțumită de penitența prin scris.

Doamne ajută! Aerul de Sângeru e curat ca nicăieri în lume, ceea ce vă doresc și domniilor voastre când respirați. Aseară lecția mea cu logopeda a fost despre respirație. Eu respir aici, ea la București. Doctorița, suav exigentă, mă ceartă periodic să țin buzele strânse și să respir exclusiv pe nas. Nu-mi iese mereu. Dacă vrei să vorbești strânge buzele, fă ca mine, și-și adună gura într-un botic minuscul, de parcă s-ar pregăti să pupe în biserici o icoană sau să se arate bosumflată. Fac la fel. Ce iese nu-mi dau seama, dar sunt în stare să merg în cap pe acoperișul casei numai să pot grăi. Cele bune! Planeta n-a luat foc!