Nu râdeți, vă rog, până nu vă voi oferi cuvenita explicație. Ca unic arhitect al Bisericii din Livadă, închinată Maicii Domnului, nu doar într-o noapte am căutat și găsit soluții unor detalii care stăteau în mine ca sfredelicioase și iscoditoare întrebări. Zorii mă găseau cu planșele desenate, cote, înălțimi, rezistențe adunate în cifre pe care le dădeam meșterului principal, însoțite de o lungă scrisoare care – dacă nu mă mângâia o muțenie definitivă – n-ar fi fost necesară.

Clopotnița e parte a oricărei biserici, de obicei o construcție-turn separată, de unde clopotarul, cu mâinile amândouă pe o sfoară legată de clopot, transmite satului sunetele utreniei sau vecerniei, iar la trecerea în ceea lume a unuia căruia ața anilor sortiți i s-a înfășurat toată pe mosor, dangătul prelung și rar, în note baritonale, ca un drum larg spre cimitir, al despărțirii.

Clopotele nu-s toate la fel, așa cum viorile și tamburinele și instrumentele de clape nu-s identice. Clopotul Bisericii Maicii Domnului trebuie să aibă o feminitate de catifea a sunetului. El nu vestește războaie, ci o naștere de prunc. Există, în gamă, do de jos și do de sus, așa cum vocea femeilor poartă o muzică neatinsă vreodată de cea butucănos bărbătească.

Cu clopotul în cap, având sunetul ales, am decis ca la vremea cuvenită, că mai e până atunci de zidit și înălțat, să-l comand acolo unde se fabrică. Dar unde pun clopotnița? Și cum va arăta ea? Și în noaptea asta am găsit soluția – acum mi-a sosit și echipa de meșteri care va turna grinda de sus a naosului dreptunghiular, cel ce-l întregește pe cel circular, al nașterii în ieslea de la Bethleem. Profitând de lucrarea care se petrece în aceste zile, plantez în betonul grinzii dinspre apus, doi stâlpi de fier beton, ce vor fi îmbrăcați cu paltonul pietrei de Cricov. Apoi, în afară… Dar vă voi povesti altădată, că vă obosesc, cum fac noua turlă cu clopot care să sune feminin.

La Sângeru, zorii sunt nedefiniți. E frig, iar cerul, jumătate îmbrăcat, jumătate dezbrăcat de nori joacă la două capete. Meșterul Vasile a venit cu opt oameni, fiindcă grinda se toarnă suind pe scări găleți cu mortar. Mastodonții șantierelor, care suflă prin niște elevatoare betonul la etajul o sută, nu încap printre merii livezii și nu se potrivesc nici pe buzunarul meu rămas iar singur în furtuna de plăți. Am scos clădirea redacției din București la vânzare, lângă Piața Victoriei, dar n-am decât clienți întrebători deocamdată. Oricum, Biserica o fac și va avea și clopotul care sună  acum clar doar în capul meu.
În urmă cu câteva minute mi-a trimis un mesaj prietenul Liviu Mogoș, cel ce a dăruit Bisericii ferestre. În vechiul București, Podul Mogoșoaiei se termina pe unde-i acum redacția mea, iar Liviu trebuie să-și tragă numele din vechimile onomastice ale satului făcut în pădure, pe o gârlă, de păstorul Bucur.

Vă las cu bisericile voastre, fiindcă fiecare ducem în cap un altar ce se va naște și suntem în chinurile facerii. Să aveți o zi bună și o săptămână de iulie cu blând borangicul luminii. Buni zori, prieteni!