Suntem în 23 noiembrie și bruma a albit cu totul iarba curților mele cu pietre adunate de peste tot, din bătrâne magazii de sat, din poduri și pivnițe, de pe văile săpate de ape unde am găsit sculpturile lui Dumnezeu, pe care unii le numesc trovanți. Toate stau pe iarbă, iar iarba în noaptea asta s-a făcut  albă ca barba mea sau ca barba închipuită a Atotputernicului.

Ieșind o clipă în balcon, să mă scutur de un vis alambicat, care s-a ținut după mine toate cele cinci ore de somn compact, am primit un brânci de ger în obraji și în nări de m-a trimis îndărăt în spatele ușii cu o lovitură primită ca  în arena de box. N-am picat, dar mult nu a lipsit. Poate că gerul, dacă va fi la fel de hotărât, va face knockout pandemia.

 Ieri, trezindu-mă cu noaptea în cap să pornesc centrala termică, fiindcă vecina și prietena noastră Mariana sosea de la București cu două prietene, am vrut să le primesc cu căldură în toată casa, nu doar sufletească. Ceva nu se învârtea în cuptorul mașinăriei simple și complicate care bagă în calorifere dogoarea rezultată din lemne. Sosit, după cinci telefoane, Ionică, instalatorul sistemului de încălzire, mi-a dat vestea tristă că George, colegul cu care realizase lucrarea, a murit. Acum două zile, pe regim fulger. De coronavirus. L-au îngropat fără să-l mai despacheteze . George spunea glume. Avea 68 de ani, o vârstă pe care virusul o găsește acceptabilă.

Acum am ieșit, spuneam, dintr-un vis anapoda, în care eram cu Ion Caramitru pe niște blocuri mari care cădeau. Prăbușirea însoțea orice escaladare. Puteai ajunge un mare actor, îi spuneam lui Pino, care nu părea nemulțumit de vorbele mele. Eu în vis vorbesc așa cum vorbesc matinal cu voi. Nu sunt niciodată mut. Apoi recit în cap niște versuri dintr-o carte a mea din tinerețe: „Să mergem, iubito, dar unde/ Nu-i loc pentru noi pe planetă/ Șenilele veacului calcă/ Marcajele noastre de cretă”. De ce îmi amintesc eu versuri în somn și le uit ziua? Pentru  a putea scrie altele.

Caramitru – asta nu mai e din vis – a dat în judecată Electrecordul și pe regretatul compozitor Adrian Enescu pentru că nu primea drepturi la recitarea poeziei mele ”Bună seara, iubito”. M-a chemat și pe mine părtaș, în instanță, dar nu m-am dus fiindcă volumul se vânduse în două tiraje de câte 20 000 exemplare, 40 000 cu totul, iar discul, venit mai apoi, a atins, dacă  îmi amintesc bine, aproape un milion și jumătate de bucăți vândute inclusiv la ruși. Primisem bani mulțumitor de la Editura Eminescu, iar Uniunea Compozitorilor îmi plătea ciclic niște drepturi de autor pentru cele circa două sute de cântece pe versurile mele. Cântăreții uită cine le-a scris, dar contabilitatea ține minte. N-aveam motive de gâlceavă.

De ce l-am visat eu pe Caramitru care s-a scorțoșit de când e pe soclul Teatrului Național, ca director, în spatele bustului lui Caragiale? N-am mai vorbit de vreo trei ani, când i-am trimis piesa mea ”Să nu furi niciodată o mireasă” și nu mi-a jucat-o. E genială mi-a zis, dar numai televiziunea are mijloace s-o joace.  Aș! A vrut să scape de mine. Acum, de când cu pandemia, nu se mai joacă nici Shakespeare.

Înainte de a vă transmite cu drag salutul meu ”Buni zori”, am vrut să vă arăt cât de complicat trăim în vis și pe lângă vis, unde se găsesc dealurile și câmpiile realității. Realitatea nu se prezintă într-o stare de spirit grozavă. E ciufută și prea des, de la o vreme, asasină. Firește că primul vaccin recomandat, până la testarea celorlalte 1500, ar fi o bună și vrednică stare de spirit. Luați-vă, cu cafeaua sau ceaiul, pilula de optimism pe care o găsiți în culoarea de pastel a frunzelor rămase în stejari și-n azurul care-și încheie, printre nori, nasturii cămașii de zi.

Se anunță o zi frumoasă. Așa începe să se vadă prin geamurile ei de frigider, iar dacă tot ne-am trezit vii, hai s-o horim cu treburi și pe asta, fiindcă mereu e de făcut și de respirat pe pământ. Să aveți spor la fericire!

(Poza e de anul trecut. Nu mă certați. Anul ăsta am tăiat cu drujba și am făcut pneumonie de care m-am vindecat acasă cu doctorii)