Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni, după o noapte care și-a dat la schimb întunericul

Aseară, pe la nouă să fi fost ceasul, isprăvind eu de citit romanul publicat postum al lui Lucian Blaga, am ieșit puțin să respir aerul nopții. Luna alerga ca un delfin auriu printre norii albi și rari. Sigur că norii fugeau, părăsind scena unei lungi zile cu ploi, dar luna părea că înoată în salturi pe valurile unei mări de ceară albă. Imaginea, magică, scria un basm la plămădirea căruia eram martor.

Am trecut în balconul din față al casei, reconstituit de mine cu migală, și de unde privesc de obicei spectacolul ceresc al nopții. Norii, șterși cum ai șterge cu buretele o tablă școlară cu litere din cretă, lăsaseră cerul neted și limpede. Luna, rotundă ca un uriaș  ban de aur, păzea stelele ivite deodată, din mormântul întunericului care nu mai era.

Jos, în curți, pietrele mele își arătau ochii de calcar. Clipea vechimea înviată. Vedeai ca-n palmă. Un fragment de coloană pe care specialiștii în antichități au definit-o ca ”preromană”, își arată dungile cioplite pe lung de o daltă care a lucrat asupră-i acum mai bine de două mii de ani. O am din zona Cloștii cu puii de aur. Privesc spre Pietroasele să văd, în clarul ăsta de zi, puiul rătăcit alergând printre șpalierii de vie și piuind disperat în căutarea mamei.

Distribuie prietenilor

Mă întorc în casă și dorm șase ore, timp în care stelele și-au făcut cu ochiul pe cer, fiindcă la ziuă, deasupra, se vede cristalul unui cearșaf de azur spălat de curând și întins la uscat deasupra pământului.

Lucian Blaga, singurul nostru scriitor propus cu adevărat pentru Premiul Nobel pentru Literatură, e încă în mine iar pasaje din carte stăruie să le dezleg. Atent la nașterea religiei poporului nostru, Blaga culege povești populare și legende. Una este despre încurcătura în care s-a găsit Cel de Sus, după ce a creat lumea. Nimerise cerul prea mic pentru a înveli pământul tot care rămânea dezgolit la margini. A trimis albina să consulte ariciul care trecea drept înțeleptul înțelepților. De unde să știu eu? – s-a supărat ariciul. Pe mine mă întreabă, după ce că m-a făcut mic și ghebos? Albina s-a prefăcut că pleacă, dar s-a așezat așteptând pe clanța ușii. Mare scofală, a zis ariciul, crezându-se singur. Putea strânge în mâinile lui atotcuprinzătoare pământul și-l micșora. Albina a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce-a auzit. Și astfel au apărut munții și văile și dealurile, fiindcă înainte pământul era neted. Încrețindu-l s-a micșorat încât a putut fi învelit tot cu cer.

Cerul la Sângeru arată, între spinarea rotundă a dealului Bobaru și Valea Mare, care e o șea spre Ciortea, un foc mic. Focul se aprinde mai mult de la un minut la altul, semn că de acolo se va arăta umed întâi, Soarele. Pe tiglele magaziilor e brumă, ca și pe iarba dintre statui, semn că noaptea, cu seninul ei dezlănțuit și Luna mare cât o căldare cu comori, a fost rece. Astrul zilei va face în curând ordine, arătând cine este stăpânul. Eu plec la ale mele, nu înainte de a vă ura să aveți ziua pe care v-o doriți și să vă salut cu drag, spunându-vă, ca de obicei, Buni zori!