Buni zori, prieteni! În dimineața asta n-am scris nimic, mulțumindu-mă să vă caut și să vă citesc cu bucurie. Când ziua și-a lăsat pe acoperișurile ninse zgârcit azi noapte o țâră de lumină, am coborât să-mi văd vietâțile din țarcuri și voliere. Stau zgribulite, înspăimântate de o iarnă care începe și refuză eliberarea. Uneori libertatea mușcă, sfâșie, te ia în gheare de uliu.
Mă uit la turlele ninse ale Bisericii Sfântul Andrei, de peste drum. Porțile sunt închise, nici urmă de sunet al clopotului, nici urmă de pas la intrarea zăvorâtă. Cei doi preoți ai satului n-au chemat mirenii la prăznuire ca alte dăți. Pandemia a pus punct la toate, iar credinciosul se închină în casa lui și caută în sine icoana speranței, făcătoare de minuni uneori.
Biserica, refăcută de bunicul de tată, Victor, ”pe cheltuiala lui”, ține pe zid, pictat în pronaos, portretul în ulei al Regelui Mihai I, tânăr, frumos și învelit militar. Când eram mic și încărcat de nelămuriri îl credeam un sfânt mai altfel, căruia nu-i crescuse barba albă a celorlalți și nici cutele suferinței pe obraji. Acum biserica tace cu toți sfinții în ea, cei doi preoți ascultând vocea rațiunii, care nu-l mânie pe Dumnezeu și lasă oamenii în casele lor, prima oară ninse în acest început de calendare cu ger.
O prietenă mi-a trimis ieri, pe Facebook, un cântec popular ardelenesc, interpretat de Veta Biriș și Fuego. Al doilea notează cu emoție că e bucuros să cânte pe versurile poetului Lucian Avramescu. Cum să fie popular dacă are un autor? Păi și eu sunt o voce din popor. Îmi aduc aminte cum s-a născut acest cântec. Eram într-un turneu al Serbărilor prin orașe ale Transilvaniei și se apropia 1 Decembrie. Autocarul nostru transporta o trupă din care câțiva azi nu mai sunt – Mădălina Manole, Ioan Gyuri Pascu, ambii puști, Liviu Tudan, șef al trupei ”Roșu și Negru”, Cristian Țopescu, Teo Peter, ucis de o mașină pe trotuar, pianistul Adrian Tomescu, vărul meu primar, stins devreme. Fiecare a tras după el o tragedie. Atunci erau plini de viață.
Florica Bradu, în timp ce ne îndreptam noi spre Alba Iulia, m-a întrebat, în autocar, că stăteam alături, dacă nu pot să-i fac versuri pentru un cântec pe care a început să mi-l fredoneze. Vine 1 Decembrie, mi-a zis Florica, ardeleancă focoasă și-n dragostea de țară. Și am intrat în ritm, căutând rimă unor înțelesuri care viețuiau în mine. Eu umpleam cu vorbe murmurul ei plin de avânturi sufletești. ”Pe Câmpia Libertărții/ Vin românii/ Vin cu toții/ Și nu-i viscol să-i oprească/ Nici tunet să-i risipească”. Asta am ascultat acum – e refrenul – , grație prieteniei de pe Facebook. Un cântec ”popular” ale cărui versuri le-am scris în autocarul plin cu artiști, într-un drum care, ca timp, avea popas pe 1 Decembrie, iar ca spațiu, pe Câmpia Libetății.
În 1918, ciuma, care se chema gripă spaniolă, a ucis mulți români, dar n-a ucis Unirea și nici iubirea de patrie și speranța că-i va fi bine într-o zi. Azi nu-i e bine, pandemia nu se lasă biruită de zăpezi și nu se sinchisește nici de ploaia de politicianisme care vin cohorte, cocoțate călare pe virus, să apuce un loc în față.
Va trece și asta. Nu vom rămâne toți să privim revărsatul de zori, bucuria eliberării planetei de sub hoardele ieșite din iaduri și catacombe ale dezmățului. Dar patria va merge mai departe. Buni zori, din nou, acum în zi de Sfânt Andrei și în ajun de sărbătoare a ființei noastre reîntregite.
