Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! Iată-mă-s, matinal, cu toate că cinci s-a făcut șase

lucian 4 1

Buni zori, prieteni! Iată-mă-s, matinal – cu toate că cinci s-a făcut șase – la întâlnirea noastră de confesiuni. Noaptea și-a extins imperiul, aerul de afară, unde mi-am făcut nu încălzirea, ci răcorirea, stă fără adiere sub un corn auriu de lună. Alături – niciodată nu i-am văzut atât de aproape, ceea ce înseamnă că pe cer nu-s interdicții de distanțare socială– e Luceafărul de Ziuă. Amiciția asta astrală îmi face bine, iar somnul mi-a priit. Ca mereu, la ora asta nu pot ”vorbi” decât cu voi, iar scrisul mă apără de coșmarul ratatei încercări de a emite un diftong. Vocea e trecută la capitolul frumoaselor amintiri ca tinerețea, ca hora, ca sărutul pe furiș.

Am pe masă cartea poetului Theodor Răpan, mare cât o biblie, îmbogățită de o grafică specială, ”Haremul cu himere”, cu subtitlul explicativ ”365+1 Octave”. Poetul, pe care-l știu din tinerețe, a ținut să mi-o aducă în persoană, arătându-mi detaliul de a fi tipărită bibliofil în 100 exemplare, numerotate și iscălite de autor. A mea e cu numărul 14 și amintește, prin scrisul autorului, ziua de naștere din august. Venisem de cinci minute din Valea Mare, unde consumasem un eveniment care m-a pus la grea încercare și eram chiar bucuros că scriitorul Adrian Costache, la care țin, nu m-a mai așteptat, fiindcă mă simțeam cu totul epuizat. Îmi spălam sângerările de la mâini, aruncasem țoalele ude de transpirație, iar dușul încerca să alunge sarea care mă acoperise ce pe o scrumbie.

Vino, zice soția, că ți-a sosit din București sau Teleorman, poetul – care s-a recomandat ca vechi prieten al tău – Theodor Răpan. Vrea să te vadă. Spune-i, zic, că sunt după un accident de pustietate, zi-i că am murit. Nu mă mai simt în stare de nimic. Dacă mi-e cu adevărat prieten va înțelege.

Nu se poate! L-am tratat cu un pahar cu apă, a văzut colecțiile Muzeului și e sus pe terasă, la salcie, te așteaptă.

Am, în prelungirea fostei crame a bunicului, o terasă învelită parțial cu adierea umbroasă a unei sălcii pletoase crețe, mare cât o clopotniță de cadedrală. Acolo îmi primesc vara oaspeții.

Ne-am îmbrățișat cu cotul, iar eu i-am scris pe o coală, aflată acolo cu pix alături, bun sosit. Îmi spune despre cărțile lui. Eu tac, încercând să-mi țin pitită epuizarea. Apoi îi amintesc o întâmplare de pe când era el secretar doi, parcă așa se cheamă, al Ambasadei noastre de la Viena.

Nu-mi mai aminti, zice Theodor, intunecându-se. Cât te-am înjurat atunci!

N-am priceput de ce!

Era să-mi pierd postul, zice el cu năduf.

Vă voi povesti  pățania care explică într-un fel și calitățile sau cusururile gazetarului din mine. Eram în grupul de ziariști, ca reprezentant al AMPress, cu președintele Emil Constantinescu în capitala Austriei unde întreprindea o vizită de trei zile. Era prima zi a deplasării, iar eu și alți doi colegi ne retrăsesem la Ambasadă, unde ascultam povestirile nesfârșite de la Paris ale doamnei Zoe Petre, o femeie instruită și umblată. Ce m-a supărat era că totul se petrecea ba la Catedrala Notre Domes, ba lângă Tour Eiffel, ba la… Profesoara asta, mi-am zis – e moartă azi, Dumnezeu s-o odihnească în liniște! – care trecea ca numărul doi la Cotroceni, nu are și o amintire din Ferentari, de pildă, sau din Gheboaia? Am încercat să întrerup, nițel obraznic, discursul doct, dar nu era chip s-o întorc. A apărut brusc un sepepist care ne-a anunțat ca peste un ceas trebuie să fim toți la aeroport. ”Se pleacă la București, iar vizita se întrerupe!”

Motivul aveam să-l aflu mai încolo. Erau inundații în țară, iar presa de acasă îl critica pe președinte că nu se află lângă sinistrați, să ia măsuri în cizme de cauciuc. Îmi imaginam bărbuța președintelui, pe care îl lăudasem cu scrisul în campania electorală, oprind Siretul, potolind mânia lui Dumnezeu și scoțând cu viguroasa lui mână băbuțele din casele udate în subsol. Convingerea mea era și este că președintele poate lua măsurile rezervate misiei lui și dacă se găsește pe Lună. Ce să facă el, decât poze, ca mai târziu Ponta în barcă, împins de primar pe Veneția ulițelor? Am fost la fața locului, ca într-o poezie a Ninei Cassian, iar fața locului era umflată!

Diplomatul Răpan, fiindcă ambasadorul era plecat din Viena cu Mercedesul, la 40 km, s-a oferit s-o ducă pe doamna Petre cu Dacia lui la aeroport. Consiliera președintelui s-a ofilit insultată și a spus pe gură că ea nu merge cu Dacia. Altă mașină nu avem și întârziem la avion. Se supără președintele! Nimic!

Răpan ne-a dus pe noi, iar avionul, cu președintele în el, a așteptat-o pe doamna Petre care a venit cu Mercedesul peste o oră.

Firește că n-am ratat subiectul și am scris în AMPress un material care se chema ”Doamna Zoe Petre nu poate în Dacie!”, preluat de mai multe ziare, iar Cațavencii l-au pus pe prima pagină cu titlul ”Zoe, Zoe fii bărbată/ Că și Dacia e lată!”

Cotrocenii au fost cutremurați mai tare decât de inundații, iar binefăcătorul cu Dacia, cât pe ce să fie revocat pentru bănuiala că el ar fi divulgat preferințele automobilistice ale înaltului personaj,  la care eu fusesem martor direct. Theodor a plecat, simțindu-mă frânt, iar eu mi-am promis să-i citesc noul volum, așezat acum pe un teanc de cărți cu care mă onorează colegii de caznă ai scrisului.

Biserica de sus din Sângeru bate a sărbătoare, s-a făcut ziuă, iar eu încerc să-mi aduc aminte ce prăznuim azi, fiindcă soția, care ține toate posturile și are de la bunica ei obiceiuri de strictețe pravoslavnică, mi-a spus să nu muncesc în grădină și să nu chem oameni să-mi repare un zid. Poate dormi liniștită fiindcă n-am găsit picior de om dispus la o corvoadă pe bani, iar eu hrănesc doar vietățile curții ceea ce nu se consemnează ca păcat.

Vă doresc o zi frumoasă. Cerul, reocupat de lumină, se arată netezit cu palma îngerilor, iar vrăbiile, care cuibăresc în zidurile casei, se strigă drăgăstos cu viorile mici din ciocurile lor. Luciana începe școala la unu și un sfert, subdiviziune temporală pe care nu reușesc s-o dezleg. Cele bune!

Parteneri