
Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! Iertare îmi cer vouă
Acum două zile am scris o poezie care a părut un testament sau un fel de adio. Poate că a părut doar. Există în toate o explicație. Se terminaseră doctoriile mele de optimism, pe care le cumpăr fără bani, zilnic, de la sufletul vostru care ține mereu ”farmacia inimii” deschisă?
De ce m-am înnegurat scriind versuri care au îngrijorat?
N-am vrut asta, dar a ieșit așa. Goethe spunea că o poezie se scrie așa cum o femeie naște un copil frumos. Adică inconștient.
Poezia mea are și un cazier pe care vi-l voi istorisi.
De zile, dacă nu de săptămâni, aștept de la tipografie cartea mea scrisă în parte cu domniile voastre, împărțind responsabilități sufletești, fiindcă mai încolo, de cele scriitoricești rămân unic vinovat, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Așa se cheamă cu toate că unii o numesc ”Buni zori”. După lungi insistențe am aflat că doar la sfârşitul acestei săptămâni primesc informația când va fi gata. O carte are respirația ei. Nu trebuie sufocată într-o tipografie, altfel bine rânduită, fiindcă la sfârșit de an mai rentabile sunt calendarele cu poze de dame goale.
Apoi am avut un fel de vis petrecut între somn și nesomn în care se făcea că scriu cu litere care nu dădeau cuvinte din nicio limbă. Erau cu totul de neînțeles. Înseamnă că infirmității de a rămâne fără grai i se adaugă cea adiacentă de turn Babel. Voi scrie cu litere care nu dau cuvinte, iar cuvintele se nasc monstruoase.
Sunt zorii de după un 1 Decembrie care a defilat scurt pentru a nu intra pandemia în cizmele lustruite ale frumoșilor militari. Mi-am amintit, cu emoție, garda mea la drapelul de onoare al Școlii de ofițeri de rezervă de la Lipova. Erau aleși elevi de aceeași înălțime, frumoși și chipeși. Pe mine mă alegeau mereu fie la evenimente cu generali, fie la Carei, lângă marele monument, poate pentru că eram de înălțimea potrivită, fiindcă frumusețea nu m-a dat niciodată afară din casă.
Ziua de ieri s-a scurs cu emoții trăite la domiciliu ceea ce n-a fost rău, fiindcă virusul continuă să secere români mai tare ca-n război. Acolo cazi răpus de glonț pe patul armei. Aici, oamenii mor ștrangulați în pat de mâini ale unui asasin fără chip. Și încă mai sunt cetățeni, nu doar la noi, ci pe planetă, care nu cred că virusul există.
Un bun prieten bucureștean, mi-a dat aseară vestea că a scăpat teafăr de corona (scârboasă mutilare a unui nume frumos, de floare) şi şi-a reluat îndeletnicirile. M-am bucurat pentru el şi ai lui, m-am bucurat să-l revăd într-o zi la Sângeru, când soarele nu se va mai uita chiorâș de după norii de cenușă.
Speranța că boala va fi biruită, prin vaccin, e reală, iar habotnicilor care beau din lingurița unui preot care mie nu-mi inspiră smerenie, le spun că dacă va veni acel medicament el e îngăduit tot de Dumnezeu. Deci să-l facă. Mă rog, treaba gândului fiecăruia.
Iarna a lăsat pe dealurile sângerene albul zăpezii. Zăpada pârâie sub pași, semn că dimineața e ger, iar eu mi-am înfofolit animăluțele în adăposturi.
Vă doresc o zi de iarnă ca-n povești, cu căldură în suflete și-n case.