Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! Nu, nu ne-am pierdut, unul de ceilalți

Despărțirea mea – au fost două zile în care n-am scris – de prietenii mei, cei care au dat, cu medicamentul matinal al generozității lor, cuvintelor mele șansa de a fi, chiar dacă fără sunet, este una neîntâmplată. Am lucrat împreună la finisările de tehnoredactare a cărții noastre, iscălite zgârcit doar de mine, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. V-am simțit alături și când o noapte și o zi am recitit ”la liber”, fiindcă acolo unde repari o literă, se insinuează greșit o alta, tot volumul de cinci sute de pagini. O carte se scrie cu lacrimă și bucurie, așa cum am vorbit noi, dar tipărirea e mai anevoioasă fiindcă se bagă, rece, tehnologia.

Mitică Vișoiu mă întreabă de la Cluj, printr-un mesaj telefonic, dacă-s bine, cu o nedisimulată îngrijorare. ”Nu ne-ați spus buni zori două zile. E ceva în neregulă?” Nu, nu este. Sunt la fel de în neregulă ca și mai înainte, adică mut de sănătos.

Câțiva prieteni salută o poezie scrisă aseară, după ce am lepădat din mâini cartea care are copertă și adună în ea romanul trist și optimist al unui an. Arată aproape liminoasă, fiindcă, nefinisată cum e, a căpătat ființă.

Distribuie prietenilor

Voi ce meșteriți? Elena Mihai dă o replica frumoasă poeziei mele de aseară, ceea ce arată că nu doar eu dorm pe scurtătură. O redau, din Facebook,  integral:
”Seara buna.
S-a ratacit aceasta lume intre zavoare
Intre ferestre inchise, lacate,
Si sa vorbim doar de departe
El, telefonul leaga vietile acum.
Si de e rasarit sau asfintit
Odgoanele degeaba noi le tragem,
Ca trec in goana amarnica, vagoane,
Ce duc doar deznadejde si iar moarte.
Neprihanit si mic de patru ani
A-nchis cu pleoapele apus si rasarit
Si nu va mai rade in soare, mainile mici
Nu s-ar intinde sa il prinzi in brate
Ce vreri? Ce legi condamna viata
A ta,a mea,a tuturor? Cand cerul este fara stele
Si trec doar carduri negrii nori
Ce pasari negre rapesc viata
In lupta ,aparatorii-s decimati
Degeaba cu povesti ca va fi bine
Cand mor atatia oameni,si – pacat
Speranta in lumea asta-i ratacita?
Ce am vazut,ce-am auzit
Nu vreau sa cred in asta ratacire,
SPERANTA SA NU MOARA,NICICAND!!!”
Câțiva dintre voi mă îndemnați să continui vaccinul meu iluzoriu de a vindeca lumea cu poezie. De-ar fi așa!  Așa e, zice scriitoarea Luminița Zaharia. Mulțumesc!

La Sângeru nu știu dacă-i noapte sau zi. În aerul ce pare smântânit încap laolaltă lumină și întuneric, din coexistența lor nedefinită rezultând un fel de noapte polară pe care am văzut doar în Islanda.

Acoperișurile țin povara unui cer tulbure. Eu aleg cu ochii, prin ferestre, boabele de cătină ale bucuriei de a trăi. E vremea culesului de cătină și a ghebelor, când populația satelor, puțină, cea care a refuzat exilul, iese pe dealuri cu saci și târne la recoltat sălbăticie.

Vă doresc o zi cum vă e în suflet. De la tiparniță am primit mesajul că în opt–nouă zile primesc un exemplar finisat al cărții mele, al cărții noastre.

Buni zori care să țină până la răsăritul de lună!