Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! Nu v-am mai scris de ieri, adică de-o veșnicie

Buni zori, prieteni! Nu v-am mai scris de ieri, adică de-o veșnicie. S-au scurtat veșniciile, chiar și la țară unde în vremea lui Lucian Blaga, în zona lor de obârșie adică, erau mai longevive, născându-se aici.

M-am culcat pentru a nu dormi deloc, muncit de o durere de mijloc, pe stânga, cu piciorul aferent. Stau în poziția unei scânduri îndoite. Am mai pățit asta când eram june ziarist la Vâlcea. Țipam de durere de mijloc dacă mișcam – nefericită îndrăzneală – un deget de la picior. Acum pot viețui pe scaun, cu mișcarea îngăduită de a sta aplecat spre dreapta. Ca atare vă scriu oblic.

Meditez asupra amartizării, cred că așa se cheamă coborârea unui robot crăcănat pe Marte, trimis de americanii de la NASA. Se pupă de bucurie cu coatele și pumnii echipa celor de la butoane. E și un român între ei, care a coordonat, zice televizorul, cel ce arată și imagini de pe planeta-soră, partea cea mai grea a zborului pe autostrada spațială unde viteza nu este încă sancționată de radar. Rădașca trimisă de pe Pământ trebuia să frâneze în șapte minute de la jdemnii de kilometri pe clipită la mersul la pas al unui păstor cu fluier ce-și mână agale mioarele. Grea treabă dacă ieri o doamnă de pe bulevardul București a intrat într-un stâlp cu 20 de km de oră, viteza ei de reacție fiind invers proporțională cu cea acordată telefonului mobil.

Imaginile de pe Marte sunt asemănătoare celor pe care le-am văzut eu în deșert, călătorind în Egipt de la piramidele de lângă Cairo, la Biblioteca din Alexandria. Îmi amintesc cerul roșu culcat pe nisipul cărămiziu, fața prelucrată de vânt a arabului de la volan, aerul fără fluturi și păsări. O pustietate care a întâmpinat vehicolul pământean neviețuit decât de inteligența lui scrobită și artificială. S-a uitat la eveniment Biden de la Casa Albă, Macron de la Elysee și al nostru, pesemne, de la Cotroceni. Mi-am aruncat și eu o geană.

Miliardarii lumii investesc în cosmos, abandonând pământul care devine nerentabil. Singura problemă e durata drumului. Dacă trimiți în eprubetă un embrion uman el se face de liceu când ajunge pe Marte. La întoarcere, iubita lăsată în fază embrionară, poate fi cerută de nevastă ca bunică, iar nași de cununie vor fi nepoții părinților spirituali legitimi. Dar, cum spuneam, și veșniciile se scurtează, iar omul, incapabil să vină de hac unei pandemii de viruși, definite initial ca o gripă banală, va scurta timpul ca pe o rochie care intră la apă după prima spălare, mutându-și tivul de lângă pantoful cui, la granița chilotului comprimat și el la dimensiunea unei ațe petrecute peste șoldurile de amforă ale purtătoarei. Ca atare, marile finanțe (nu mă refer aici la cele care stau pe brânci pentru a plăti niște pensii minuscule cu bani împrumutați) se duc spre Marte și cercetează cu roboți care merg pe papainoage planetele locuibile.

Deocamdată din străfundurile acelei mări secate n-au ieșit termitele cu ochi bulbucați  ale băștinașilor – așa-s reprezentați la noi, în fantezii cinematografice secetoase, marțienii –  să le șterpelească șuruburile. E și o dovadă că pe Marte nu locuiesc încă români, atrași deocamdată de bancomatele din Mexic.
Vă doresc o zi care să se nimerească așa cum o vreți!