Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! Optimismul să dă, azi, pe cartelă

M-ați certat pentru o poezie despre moarte, care acompania basorelieful cu chipul meu, sortit să stea la poarta Muzeului Pietrei. M-ați dojenit cu drag. Am simțit asta și vă mulțumesc. Prietenia în vremuri tulburi a rămas doar cea virtuală. Și eu sunt virtual, dar ce vie concretețe a dragostei de oameni, lumină și speranță ne dă această firavă flacără a prieteniei la distanță.

Optimismul, de prea multă întrebuințare, se tocește și se întâmplă să sucombe. Mi se întâmplă și mie. Poate că și voi încercați uneori, ceea ce nu vă doresc, aceste junghiuri sufletești care dor al naibii. Optimismul se dă pe cartelă, ca uleiul și zahărul pe vremuri. Dacă ți-ai terminat rația, te împrumuți la vecinii prieteni care stau uneori la mii de kilometri distanță. Prieteniile gard în gard se lasă adesea cu gâlceavă.

Ieri, din București, scriitoarea Luminița Zaharia mi-a trimis prin poștă, ca dar de Crăciun, o carte. Nu a ei. Pe acelea mi le-a trimis alte dăți. Se cheamă „Viața financiară a poeților”, romanul unui american, Jess Walter. Am citit 87 de pagini. Scriitorul e țăcănit bine, dar se plimbă cu har printr-o lume de azi pe care o inspectează în detaliu. ”O carte de un comic sumbru și o surprinzătoare tandrețe”, conchide Los Angeles Times.

De ce vă povestesc asta, subiectul fiind șubrezirea optimismului meu? Tocmai pentru că am reușit să râd cu poftă la invenția  unor glumițe care altădată m-ar fi lăsat absent. Despre o cucoană, de pildă, scrie că nu era nevoie, dacă intenționa să se sinucidă, să se arunce de pe un zgârie nori. Îi erau de folos imensele tocuri ale pantofilor ei. E o carte despre viața americană, de la pornografie și droguri până la obsesia cumpărăturilor eBay. Firește că personaje sunt și Facebookul, Wikipedia, moartea ziarelor îngropate de televiziuni, cuvântul căcat care este rostit de puști la trei vorbe o dată, atât pentru a contrazice, cât și pentru a încuviința.

M-am trezit la trei și am citit din nou ce mi-ați scris, cu dojană și nedumerire pe alocuri. Acum e cinci și aștept să se facă ziuă, clipa aceea astrală când, obosită de cețuri, lumina învinge totuși. Oastea ei decimată reușește să redeseneze turla bisericii Sfântul Andrei, de peste șosea, casele pitite între copaci ca niște bordee cu țiglă, școala ca un uriaș siloz pustiu. Acum încă nu se vede nimic, semn că noaptea domină totul, cerneala ei a dizolvat orice contur, nivelând cu beznă orizontul care pe la șapte se decupează cafeniu. Aștept lumina!

Să nu mai scriu despre moarte, iar dacă scriu să nu scriu ca și când mi-aș face testamentul, ziceți! Da, moartea e un subiect al scriitorilor romantici. Genialul romantic Eminescu a scris cel mai mult despre iubire și moarte. Unii critici, din puținii care s-au uitat peste cărțile mele, poate și pentru că nu le trimit, preferând să le dau prietenilor care trec pe la mine, scriu că sunt un ”romantic întârziat”, chiar un ”romantic ironic”, ceea ce pare nițel pe dos. Luând-o de bună, ca romantic pot scrie și despre dispariția mea de pe pământ. Ca subiect literar doar. Când aflați că am dat colțul – ce expresie! – nu mai e literatură. Asta se poate petrece, de când ne naștem, în orice clipă.

Dar vin zorii și am interdicție la drogul tristeții. Vă urez, în Ajunul ăsta lung, din satul meu silențios unde rar mai guiță porcii, să aveți o zi minunată, colorată roz, în care să vă gâdile pe tălpi, prin ciorapul gros de lână, norocul. Să ne vedem sănătoși! Mâine!