Cum ați dormit? Eu, ca mai mereu, pe scurtătură. Mă simt oarecum liniștit. Viața curge mai departe pentru unii, mai puțin pentru alții, cum ar fi actorul Găitan. Ne vedeam uneori în casa lui George Mihăiță, nu departe de Piața Romană. Străduța ieșea din Eminescu spre bulevardul Ștefan cel Mare. Apoi Vladimir i-a șterpelit nevasta celui mai bun prieten al lui, gazda. De la respectiva consoartă sezonieră, învățată să primească actori, George a rămas cu un băiat care-i seamănă leit. Era mic atunci și făcea năzdrăvănii încurcând picioarele noastre cu picioarele mesei. Găitan, fie-i țărâna ușoară, era mereu cu obrazul colorat în roșu spre roz, o culoare oarecum ciudată. A avut o boală a sângelui de care știa. Ieri au mai plecat cu el 177 de cetățeni din generațiile noastre, dibuiți prin case, prin dormitoare, prin piețe, de boala asta invizibilă cu nume floral, care a pus ochii pe vârstnici. Îl prinde pe unul fără un picior? Iute i-l taie și pe al doilea pentru a încăpea într-un sicriu economic. Povestea asta care ar fi doar tristă, dacă n-ar fi sinistră, a dat planeta cu roatele-n sus. Omenirea, cu totul, și cea americănească și cea nemțeasă și franțuzească, arată că n-a înțeles nimic. Politicienii și-au făcut din ciumă baston electoral. La noi e ca la nimeni și ca peste tot, cu un plus de tragedie și avânt idiot.

Dar să mă mut din pagina asta pe care o scrieți și voi în gând, fiind locuiți, fiecare în felul lui, de ceva înrudit cu neliniștea.

La miezul nopții am primit un mesaj de la patronal tipografiei unde se află în lucru cartea mea, Confesiunile unui mut care a vorbit cândva. ”Vezi că ți-am timis PDF-ul! Am terminat!” Butonez  mailul și cartea curge lin, filă după filă. Citesc doar titluri și coperțile. Pe coperta a patra e un fragment din prefața iscălită de scriitoarea Katia Nanu:

Lucian Avramescu nu mai poate vorbi. Și nu-și ascunde incredibila, tragica pierdere a rostirii cuvintelor, o constată doar zilnic, transformând-o în literatură. El, care a mânuit ca un magician cuvintele, nu doar pe hârtie, ci și în tribune, plutește acum deasupra lor, fără să le mai poată măcar silabisi. Este unul dintre puținii poeți care știau cum să-și recite poeziile, glasul său dădea fior versului, nuanța fraza, încărca de melodie strofele poeziilor. „Bună seara, iubito!”, poezia care l-a singularizat în peisajul lirismului anilor 80, era un imn al iubirii înainte de a fi scris cineva muzica pentru această poezie. Avea muzica în versuri, n-a fost nevoie decât de un compozitor inteligent care să-i dezlege misterul și să-i dea drumul în lume. „Bună seara, iubito, te aștept ca și când/numai dragostea noastră ar fi pe pământ/ mai presus de căderi, de măriri, de cuvânt/ bună seara, iubito, te aștept ca și când”.

Ce frumos știu femeile să ne facă fericiți, să ne citească și pe dinlăuntru și pe dinafară, cu harul cu care le-a înzestrat Dumnezeu de a ști, înțelege și mângâia.

Se află, tot pe coperta ultimă și un fragment din carte, scris de mine:

Păzitorule, i-am zis îngerului, în dimineața asta când tot universul doarme, iar noi stăm ca doi prieteni, eu cu tălpile în iarba udă și rece, tu cu aripile ostenite după atâta zbor, sprijinite pe rouă, nu pot să măsor iubirea în ani, fiindcă ea nu are vârstă și stă în noi până închidem ochii, iar dacă ni se dă voie la înviere tot de iubire întrebăm prima oară fiindcă ea face parte din sufletul lui Dumnezeu.

Culoarea coperților e albă ca zăpada, titlul e într-o culoare veselă, întreruptă de niște pietre cioplite din Muzeul pe care l-am făcut și tot adaug la el. Mă văd și eu cu un cot pe tronul Reginei Maria, copie a celui de la Balcic. Privesc fără încruntări undeva, nițel în sus, spre cerul pe care acum trec la vale, spre sud, lungi șiruri de gâște sălbatice, semn că de pe coastele Mării Nordului le-a ridicat în zbor lung iarna ce va să vină.

Poimâine fiica mea cea mică ar trebui serbată la împlinirea vârstei de 13 ani. Nu insistă să-și adune colegi de școală. Doar o prietenă cu care ar vrea să vadă un film, în camera ei. Pe 13 noiembrie, la orele 13 și 13 minute, doctorița Luminița Dima o extrăgea prin incizie din burta mamei, cu mine stând pe coridor, la maternitatea Polizu. Acum face 13 ani și e mai înaltă ca maică-sa.

Gata, după acest inventar al clipei, e vremea să vă las la ale voastre, fiindcă și voi îmi povestiți uneori și tare îmi priesc spusele, scrisele voastre cu care îmi continui viața de gazetar și scriitor curios mereu să afle. Ca atare, zi bună să aveți, iar dacă norii vi se par vineți, schimbați-le în gând culoarea că se poate.