Buni zori, bunii mei prieteni, mai luminoși ca zorii. Lumina de afară nu și-a deschis încă ochii. Irișii negri ai nopții de toamnă stau lipiți de geamuri, râzând de becurile de deasupra mesei mele de scris, ca de o caricatură și o improvizație. Afară, unde am stat nițel, răcoarea mi-a pipăit aspru pielea, iar aerul a pătruns în plămâni fără preludii de acomodare. El l-a dat afară fără menajamente pe cel al odăii în care somnul m-a ținut înfofolit în neant.

Ziua de ieri stă în mine cu belșug de întâmplări. Ce să pun în litere? Am plecat pe deal, la Valea Mare, să-mi văd o fostă livadă moștenită de la mama. Zic fostă, fiindcă megieșii – cine alții? – au tuns-o chilug de prunii pe care-i știam în fire. A rămas un singur prun, iertat de topor. Alături, o stână de capre face imposibilă orice încercare de a sădi alții tineri. Cresc în voie însă salcâmi. Am nevoie pentru sobe, dar spre a face curățenie trebuie aprobare de la primărie, iar dacă salcâmii sunt mai groși de opt centimetri, trebuie să-și dea acordul o comisie silvică. Ministerul își introduce și el autoritatea în livada mea cu un prun. Respirația cetățeanului din mine cere dispensă oficială de vârstă, iar satul, sub asaltul pădurii și mărăcinișurilor nu mai are cu cine reface viile și livezile de altădată. Sângerenii pun livezi cu portocali și măslini prin țări mediteraneene.

Urc, fiindcă-s cu mașina, să întorc din drumul îngust, mai sus cu un kilometru, într-un fel de poiană. Mimica luminișului s-a schimbat, iar manevra pe care o făceam cândva m-a găsit cu mașina culcată pe burtă, sprijinită pe un dâmb. Am carnet de șofer din studenție, chiar și pentru categoria camioane, dar să rămân înzăpezit în iarbă, patinând cu anvelopele care erau mai mult în aer, n-am pățit!

Un bătrân iese de după o râpă și se apropie. Are un ochi albit de cataractă, iar anatomia lui subțire nu depășește mult în diametru bățul în care se sprijină. Surâde încurajator. E și el aproape mut. Spune cuvântul crăci și-l văd adunând vreascuri uscate pe care le îndeasă sub roțile mele din spate. Fac la fel. Apoi acccelerez, iar el împinge. Mașina nu se clintește un centimetru. Se aude o stână coborând. Ciobanii mă vor scoate din impas! Îi arăt în direcția din care se aud clopotele țapilor care-s în agitația rutului. Nu mă înțelege. Omul e surd.

Stăm în așteptare. Soarele s-a suit pe cer și arde tot ce scapă umbrei. În spatele stânei apare un flăcău pe care-l rog, prin semne, să ne dea ajutor. Face gestul ușor plictisit, de a împinge cu o mână, mașina scoate fum din roțile din spate. Pleacă după caprele lui, bine hrănite tot într-o fostă livadă a bunicilor. Singur, ochiul valid al bătrânului luminează uman, încurajator, plin de prietenie. Îi mulțumesc cu un gest al mâinilor lipite sub bărbie, ca la rugăciune. Pleacă anevoie, îndemnat de mine.

Sunt singur în pustietatea din Valea Mare. Mă sună soția să-mi spună că am primit vizita familiei scriitorului Adrian Costache și ține să mă vadă. Încerc să spun ceva. Soția nu înțelege nimic. Ai probleme? Eram deja pe burtă, fâcând evaluări. La plecare mă somase să nu plec singur. N-am ascultat-o.

Îmi amintesc o nuvelă a lui Jack London, cu un personaj al zăpezilor care pleacă la Polul Nord, singur, între două localități, cu toate că regula ghețarilor spunea că nu trebuie să te aventurezi niciodată singur la un astfel de drum. Are cu el un câine. Lunecă într-o grotă unde gheața s-a spart. Sunt minus 50 de grade afară. Nu-și pierde cumpătul. Aprinde la repezeală un foc, până când picioarele nu apucă să-i degere complet. Numai că focul, în grabă, îl aprinde  sub un uriaș molid înzăpezit. Un troian cade peste el și-l stinge. Șansa altuia e spulberată, iar omului îi trece prin cap să despice burta câinelui și să-și salveze picioarele care erau din gheață acum. Animalul citește pericolul în ochii care se înstrăinaseră brusc ai stăpânului și fuge. După el se târâște omul până când dulcea moarte prin ger îi astupă cu vedenii ființa.

Râd de mine, trăgând de un cric cu care salt roata din stânga. Lucrez meticulos sub o vară aprigă în septembrie. Înghesui sub roata săltată crengi, paie. Pietre, culmea, nu-s decât în izvor, la baza pantei, dar deja simt că nu mai pot face din nou acel drum pe care-l mai făcusem jos, la livadă.

Mi-e sete. N-am apă. Caut în lungul drumului pietre. Găsesc, departe, una. Cămașa s-a lipit de mine. Roata din dreapta e cufundată sub acel dâmb în care trebuie să sap pentru a strecura jos cricul.

Am în mașină, uitată de mecanici, o cheie inelară un pic mai lungă decât latul palmei mele. Sap în pământul tare, consolidat de o iarbă deasă, cu acea sculă boantă ca un pisălog. Mâna dreaptă îmi sângerează. Îmi vin în cap Contele de Monte Cristo, evadările prin săparea cu unealta improvizată dintr-un mâner de lingură a unui tunel sub stânci.

Mereu – mă încurajez – m-am descurcat singur. Voi reuşi! Trebuie!

Valea Mare e o lume din care viața s-a evaporat. Pădurile, care au înghițit peticele de vie și livezile, tac privindu-mă cu indiferența lor de lemn, concurată doar de cea a flăcăului cu caprele care nu s-a mai întors cum nădăjduiam. Nu pot cere ajutor telefonic fiindcă nimeni din cei cunoscuți nu ar găsi locul. Apoi mâinile mele, ambele zdrelite, nu mai pot nimeri literele unui mesaj. Trec de la o roată la alta. Reușesc, oblic, să strecor cricul în dreapta. Sforțarea de a roti manivela lui înțepenită scoate din mine rezervele ultime de apă, iar soarele mă prăjește ca pe un cârnat.

Ies, după două ore, cu precauții. Foarte aproape se crăpa o râpă. Lunec, iată, spre sat, cu o sete disperată și ambele mâini sângerând. Mașina mea a patinat pe iarbă, eu am patinat pe destin, ca mai mereu.

Păstrez, ca pe un suvenir dintr-o fostă lume, lumina bonomă din ochiul valid al bătrânului care a vrut să mă ajute. Lecția singurătății mi-a povestit că nu mai sunt cel ce eram, iar muțenia te poate lăsa fără rezerva ultimei șanse.
Să aveţi o zi fără cusururi şi ghinioane!