Lucian Avramescu: Buni zori! Satul doarme, ai casei dorm, universul sforăie în tăcere. Mi-e greu că nu pot șopti

De ce mă scol atât de devreme? Fiindcă așa mă știu de o viață, obișnuința intră în rigorile minții, iar dacă m-aș încăpățâna să întârzii în pat ar fi un chin de parcă m-ar bâzâi țânțarii. Reflexul ia în primire ceasornicele mele interioare. Acum, de când am amuțit cu totul, sunt clipele puține în care mutilarea asta sinistră nu se arată, nefiind pusă la încercare. Satul doarme, ai casei dorm, universul sforăie în tăcere, culcat pe o rână. Cu cine să vorbesc spre a constata că nu pot?

Buni zori, deci, prieteni care răspundeți scrisului meu ce-mi ține loc de respirație! Voi mă ajutați să par în rândul lumii. Nu vreau să insult muții care s-au născut așa. Ei au o viață a lor, vie, complexă. La mine a fost și este o cotonogire de cuvinte când îmi trebuiau mai mult. Învățat să vorbesc, încă n-am asimilat neputința. Deprins nu doar cu microfonul și scena, ci mai ales cu șoapta, prin care am mângâiat sensibilități și drag de poezie, mi-e greu să nu mai pot șopti.

Acum afară tocurile geamurilor au prins a se crăpa de ziuă, ca nucile care se gogesc de toamnă. Lumina decupează întunericul încet, fără a-l alunga cu brutalitate, iar eu îmi încep fila de confesiuni.

Distribuie prietenilor

Aseară am vorbit lung cu un prieten care presupun că se află undeva pe un țărm de Mediterană. Ne leagă multe, iar prietenia noastră a suferit sincope care n-au rupt-o, fiecare permițându-și uneori să uite de celălalt sau să se prefacă doar. Dragostea comună pentru artă și discreta aplecare către partea feminină a lumii a certificat asemănări.

Cum a vorbit de la distanță cu mine care-s tăcut ca un pietroi? Prin ceea ce lumea de azi numește, într-o abreviere devenită cuvânt, SMS. O singură dată, conversația noastră de scrisori telefonice a suferit un accident. Apăsând din grabă o tastă a arheologicului meu aparat, fiindcă îl refuz neandertalian cum sunt, pe cel multifuncțional, l-am sunat, iar el mi-a scris imediat: ”Vrei să vorbim?” O, Dumnezeule, cât aș vrea, dar muțenia a închis fără milă toate vocalele și consoanele mele. Atunci am realizat că nu vorbim, ci ne scriem, iar puseele mele depresive, mai rare de la o vreme, mi-au găsit iute butonul cu lacrimi. Am învățat să plâng în interior, dar când sunt fără ai mei, care se găseau în grădină, mă las udat pe obraji ca un copil bătut fără să știe cu ce a greșit. Simțind căderea mea bruscă, prietenul, care-și făcuse iluzia că am putea schimba o vorbă, s-a retras acolo în lumea lui care are privilegiul vorbirii articulate, nu înainte de a-mi da o temă dragă amândurora, sculptura. ”Ai auzit de Monyo Năsturel?”

Nu, am scris în grabă, cu toate că numele a mai trecut în fugă pe la urechile mele. ”Bine, dă un serch pe google și restul bârfim la o țuică!”

Am căutat pe la miezul nopții câte ceva despre acest artist ciudat, american cu origine românească, bogat nu numai în avere lumească, ci și în fantezia de a imagina și construi din materia primă a diversei lui feronerii, chipuri, vietăți de bronz și alamă, jocuri. Rar mi-a fost dat să găsesc o distanță atât de mare între o lucrare genială și un caraghioslâc. Autodidact, artistul, vârstnic acum, s-a construit pe sine ghidat de instinct și întâmplare. Talentul l-a cocoțat în slăvi, iar absența unui ghid lăuntric sever l-a lăsat să și lunece, dar nu atât încât să se amestece cu lumea artistic abundentă a mediocrității. Da, băiatule, când vom mai apuca să gustăm o pălincă de prună, de a mea, din aia uitată de timp în butoaie vechi de dud, vom vorbi și de sculpturile lui Năsturel. Poate între timp, picturile tale se vor îndura să se arate lumii, făcând o expoziție la Muzeul Pietrei, aici unde eternitatea certifică și dă diplome de nemurire.

Scriu. Becul a rămas aprins deasupra mea, iar concurența luminii de afară îl face inutil. Toamna la Sângeru dă mai departe cu aramă copacii, iar pe dealuri pădurea arată că nu suntem singuri în fața timpului. De altfel, timpul nu există, inventat de noi spre a măsura ce?! Viața este intervalul dintre două copilării și chiar dintre două nașteri. Punând-o în cifre îi stricăm splendida frumusețe de arțar care ruginește pe aripile frunzelor, după ce a exersat verdele și a cunoscut și cunoaște bucuria de trăi.

Să aveți ziua pe care v-o doriți!

Filă de jurnal din cartea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”

12 septembrie 2020, Sângeru