Lucian Avramescu: Buni zori și bun revenit acasă, românule Vasile!
Buni zori! Lumina umblă ca un paianjen de aur pe cer și șterge stelele, una câte una. Am mai învins un somn și iată-ne vii, fiindcă în întunericul în care am locuit câteva ceasuri, fără vedere și auz, fără dreaptă sau strâmbă judecată, puteam rămâne definitiv. Să ne bucurăm, așadar, de triumful luminii, care este și triumful gândului. Dacă aș mai trăi, scria Borges, m-aș bucura să stau întins pe iarbă, sorbind cu nesaț darul luminii, uitând de grija de a fi celebru și de îngâmfările toate. Respirația este unica victorie a omului. Sau poate că nu el scria asta. Oricum ideea pe aici colinda și dacă am interpretat cu cuvintele mele, iertată-mi fie îndrăzneala.
Cineva m-a certat ieri, întrebându-mă sever dacă aș putea scrie măcar o dată fără să amintesc infirmitatea muțeniei? Dacă nu ar fi cazul să uit, fiindcă lui îi transfer o stare de indispoziție și nu vede de ce ar fi coacționar în această afacere care mă privește.
Iartă-mă amice, îmi dau seama cât de greu îți este, fiindcă îmi știu cazna mea care nu e ușoară. Promit să fac orice pentru a te feri de anomalia nevorbirii mele, la fel cum, elev cuminte, învăț zilnic să silabisesc spre a nu contamina lumea cu un disconfort care ar trebui să rămână doar al meu. Cusurul de a fi scriitor mă îndeamnă însă – iată alt beteșug – să comit fărădelegea de a mărturisi tot ce simt, bucurie și tristețe, farmec al zilei sau înnorare a inimii.
Iată, ieri am avut bucuria de a întâlni un fost puști care a plecat de fix 19 ani în Spania să se procopsească. Vasile e acum un bărbat în toată firea, iar alături îi stă un puști identic celui care era el pe vremuri, fiul lui de 15 ani. A construit o casă mai jos de mine, cu parter și două etaje, trimițând bani lui Jan, tătâne-său, pe care a învelit-o, dar n-a terminat-o. Interesant e că nu a văzut-o niciodată în aproape două decenii. E a mea spune Roberto, fiul lui care s-a îndrăgostit de Sângeru instantaneu și nu mai vrea să plece în Madridul în care s-a născut. Două săptămâni s-a jucat pe uliță cu copiii, de parcă era aici de când ar fi putut vedea soarele răsărind pe Bobaru, în geamul maternității sătești. Ambii părinți fiind români, vorbește fără cusur limba de acasă, fiindcă – asta m-a surprins cu bucurie – acasă pentru el e aici.
Vreau să vin de tot, domnule Lucian, îmi spune Vasile. Nu mai merge nici acolo cum era, banii se duc pe chirie, pandemia mi-a ținut trei luni în casă nevasta. E greu. Vin să-mi fac un rost aici și să-mi termin casa.
Fina Gica, mama lui a murit, iar el n-a avut posibilitatea, din cauza dublei carantine, să o conducă înlăcrimat pe ultimul drum. Bun revenit acasă, românule! Bun revenit acasă, Vasile, cu nevasta ta moldoveancă și doi copii, fiindcă mai are și o fată de șapte ani.
A venit o nouă zi în care ne e dat, muți sau nemuți, să trăim, împărțind frățește aerul ca pe o pâine scoasă din cuptor fiindcă iute se face cald, iar recele zorilor care m-au înfiorat plăcut intră în frigiderele lui nevăzute. Să culegeți, în ziua asta de vară-toamnă, roadele bucuriei pe care vi le doriți, care nu-s neapărat mere sau prune, struguri sau măceșe de pe dealuri, ci armonie și gust neîntinat al viețuirii.