Lucian Avramescu: Buni zori și să vă bucurați în plinătate de tot ce nu v-a fost furat

E prima oară când mă simt singur chiar dacă-s împrejmuit, ca o grădină, de dragostea unor prieteni vechi. Ei par să mă apere de atacul în haită al necuvintelor, dar muțenia mea își arată fața scălâmbă.

Ieri la prânz au sosit la Sângeru, pentru a petrece împreună câteva zile, Anca și Bogdan Iacob, familie de sculptori din București, de care mă leagă o veche prietenie pe care n-a deteriorat-o cei 12 ani în care nu ne-am văzut, ei nevenind de atunci la Sângeru, eu cărându-mi rar și în grabă anatomia la București, fiindcă toate sforțările mele s-au concentrat pe Muzeul Pietrei și alergatul prin sate spre a culege rămășițele încă neîngropate ale culturii și civilizației străbune. Sunt uluiți cu admirație de ce am putut clădi aici, pe ruina unei case a bunicului Victor, care a înfruntat, mai aprig decât războaiele, inamiciția unei istorii care a jefuit și distrus.

Ei s-au culcat la miezul nopții, după ce ne-am îmbătat cu stele și aer tare de Sângeru, eu la trei, fiindcă somnul refuza să se lipească de mine. N-am dormit mai deloc, dar zorii mă cheamă la unicul meu dialog mut din care se alege ceva, iar episoadele zilei de ieri răsar și se cer căutate de sensuri și înțelesuri. Pe mesele la care am stat sunt zeci de coli mâzgălite cu scrisul meu obligat la utilizarea grăbită a literelor mari, dovezi că m-am străduit să fiu în conversație. Cuvintele, încercate cu dureroase strădanii deșarte nu au ieșit din gâtlejul meu și, Doamne, câte aveam să le povestesc și cât de chinuitor a fost să constat că nu mai exist decât într-un substitut de adiacențe. Firește, ca și voi, mi-au spus că totul e trecător, iar Anca m-a sfătuit să merg la un preot din cei cu har, fiindcă, prin chinoviile de pe coclauri, mai sunt din aceștia, iar credința poate uneori ce nu izbutesc doctorii.

Distribuie prietenilor

Am tras concluzia că femeile noastre doar n-au îmbătrânit. Eu m-am tras tot sub troienii de alb, iar Bogdan care-i ceva mai mic decât mine, și-a lăsat părul lui creț și negru cândva, pe mâna pictorului timp care a dat mai abundent cu încărunțire pe la tâmple și mai fără risipă pe creștet, iar viața l-a supt și pe el atât cât să-l facă – râde! – mai suplu, încât să dorească azi suirea pe dealuri. O vom face. Deocamdată dorm cu toții, iar eu, paznic de far, încerc să mă adun în confesiunile mele către voi, care îmi sunteți duhovnicul cel mai apropiat.

Începe o nouă zi, pădurile scot de sub căptușeală petice de arămiu, Dumnezeu supraveghează instalarea luminii ca un păstor atent să nu-și piardă mioarele. Eu încerc să găsesc în mine vorbele pierdute și să ameliorez o tristețe care îmi dă iar târcoale fiindcă numai găsindu-te într-o colectivitate în care ai mai fost poți avea dimensiunea de prăpastie a ceea ce s-a scufundat și ai pierdut poate iremediabil.

Buni zori și să vă bucurați în plinătate de tot ce nu v-a fost furat.