Lucian Avramescu: Buni zori! Statuie sau monedă cu care se poate cumpăra iubire?

 

Aseară, sculptorița Anca Iacob a trimis în telefonul performant al fiicei mele, stadiul în care se găsește, din lut maleabil, portretul meu efigie pe care intenția dominantă ar fi să-l postez aproape de intrarea în Muzeul Pietrei la Sângeru. Discret dar vizibil. De când țin un fel de jurnal la vedere ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” și am găsit în voi medicamentul, singurul, de altfel, care mă face să uit infirmitatea nemiloasă, mi-am jurat să fiu sincer, să nu arăt nimic altfel din ceea ce se petrece cu mine.

În mine e și o intersecție aglomerată de amintiri și, pentru a nu fi obositor, închis în casa mea și slobod doar între vietățile curții, dau viață și unor întâmplări, multora din cele ce mi s-au petrecut, pe rând, ca un agent de circulație, să nu se ciocnească amintirile între ele.

Distribuie prietenilor

Nu puteam să nu vă istorisesc nașterea efigiei mele, care e acum din lut și, în curând, va preschimba nesuferita mea figură în metalul bronzului.

Confruntat cu o noutate, v-am trimis aseară prima reprezentare a acestui, deocamdată, mulaj. Aveam și am nevoie să vă consult, în schimbul de sincerități care ne-a apropiat. Ars în cuptoarele artiștilor și căpătând eternitatea metalică a bronzului, el va rămâne definitiv. Așa că m-am grăbit să cer părerea.

Am citit în dimineața asta, bine dispus, opiniile voastre, care acoperă un cerc întins între laudă, critică amicală, ironie și autoironie. De pildă Petruța, pe care o știu, ca și voi, din replicile rapide pe care mi le dă, mă întreabă dacă am de gând să scot o monedă Lucian Avramescu, bună pentru cumpărat iubire? Elena Stoica scrie că ea și-a pus de 28 de ani poza pe un mormânt în care deocamdată e doar soțul pe care l-a iubit, iar satisfacția mare e s-o vadă pe soacră-sa pupând-o, fiindcă n-are cum face un partaj la sărut și o introduce și pe ea, vrând, nevrând în gestul de iubire fiindcă unul din lucrurile imposibile e să pupi cu jumătate de gură.

Mulți dintre voi lăudați ideea ca la intrarea Muzeului Pietrei, inițiat și trecut în eternitate de cel ce îs, să se afle spre aducere aminte și mecla mea găsită cam ursuză pentru cei ce mă știu ca un personaj vesel, bonom și mucalit. Poate că sculptorii, Anca și Bogdan Iacob, care mă știu și ei de ani și ani, au fost marcați de schimbarea fizionomiei mele de surâs, venind la Sângeru și găsindu-mă sub îngândurări. Muțenia mea a lăsat nedeslușite tăceri și le-a zgâriat cu penița și pe dinafară.

Deocamdată, supărați nițel, plasticienii, care-mi sunt și prieteni, corectează gestul meu public explicând că e o lucrare în ”faza proporțiilor”. Acum se trece la minuții de expresie unde se va regăsi și ceva din defunctul meu zâmbet și forța, deja existentă în lucrare, de a fi cum am fost și mai sunt, adică iubitor de viață. Vorba Simonei Stoica – Ideea e minunata, doar ca mulajului ii lipseste acel farmec, ii lipseste stralucirea chipului care vă defineste. Acesta e un fel de „cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz” din păcate… Va trebuie un portret care să evidentieze căldura, zâmbetul dvs. unic, bunătatea… Doar un pic retușat, concluzionează ea.

Repet ce mi-au scris azi noapte artiștii, interesați de tot ce ați scris – lucrarea e în faza proporțiilor. Și Dumnezeu a făcut vrabia din lutul lui ceresc și apoi a pus în ea zbor.

În rest ce să vă spun?! Ziua stă sub nori ca și ieri și alaltăieri, poza dealurilor se deslușește cafenie în rama ferestrelor mele, pneumonia și-a retras transpirațiile abundente și pare a ceda sub doctorii, duminica șoptește de sub salcâmi și sălcii povestea unor vise făcute să fie uitate. Vă doresc ziua pe care v-o desenați în ochii care se deschid spre a întâmpina lumina.

11 octombrie 2020

Filă ce se adaugă la ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”