Lucian Avramescu: Buni zori! Stranie senzație – se întunecă de ziuă!

 

Vine ziua de parcă s-ar înnopta. Lumina scade pe măsură ce ploaia devine mai deasă, iar norii întunecați, ca zațul din fundul unei cești de cafea uitate, au coborât la jumătatea dealurilor care nu-s înalte. Stranie senzație să se întunece de ziuă. Pare o amintire de care vrei să scapi.

La cinci i-am scris meșterului Vasile, singurul pe care mă pot baza, fiindcă altul, la fel de necesar, a dispărut ca Elodia în deșerturile romanelor polițiste, cum scrie fiică-mea cea mică. Știam că meșterii dorm, ploaia înmoaie și îndulcește somnul celor ce-l au. Dușmănia mea cu somnul vine din liceu și iată-ne și azi bătându-ne ca la Rovine.
M-am păcălit fiindcă zidarul mi-a răspuns și iată-ne ticluind, prin mesaje, un stâlp al Bisericii din Livadă în alt loc decât cel proiectat de mine inițial. Aici va fi o fereastră mare, cei doi meri cu fructe deja în ei, închiși în naos, au nevoie de lumină și am găsit soluția să le-o procur.biserica cei doi pomi si eu

Distribuie prietenilor

Ieri, câteva din prietenele mele, m-au certat pentru bănuiala că dovedesc vagi pierderi de optimism. Așa o fi, dar încrederea că voi clădi exact ce mi-am pus în cap nu a suferit ajustări. Sunt meteodependent și, născut în august, suport greu acest noiembrie de la începutul lui iunie, cu atât mai mult cu cât îmi fugărește meșterii de pe schele. Vremea asta ar inaugura dinastia ploilor, dacă nu mi-aș aminti că ele-s vechi în iunie. Militari și studenți, între care mă găseam și eu, suiam la Bechet, pe digul Dunării care înghițise și vârfurile plopilor, saci cu pământ. Apele lingeau cu galbenul lor pâclos stavila înaltă pusă de om, uriaș șarpe lichid care amenința să se prăvale peste satele care se vedeau mici ca niște jucării de carton.

”Mă științificilor, ne spunea seara un bătrân sătean unde eram cazați trei studenți, nu vă puneți voi cu apa. A mai fost aici și culegeam din șanț și din pivniță crăpcenii cât oile și-i săram și aveam pește tot anul”. Zadarnic încercam să-l lămurim că Dunărea n-a fost niciodată atât de mare, iar casa lui va fi înghițită cu totul. Ne aștepta cu o ciorbă de scoici cu usturoi mult în ea și o sticlă de țuică de dude oltenească în care băgam aer cât ai clipi.

Iunie ploios e de mulți ani. Acum doi ani, Cricovul a luat, cam prin vremea asta, o casă cu patru copii și o mamă. Toți patru minori au pierit, plutind pe o saltea și dispărând unul câte unul. Doar cea care le-a dat viață a rămas agățată de un ciot de salcâm, în grădina casei de Devale, unde m-am născut. Are deja un alt copil, iar cineva din comunitate îmi spune că e ”iar borțoasă”. Ca fluviile cu crapi lăptoși, somnolenți în Deltă, viața șterge iute tragediile și-și instalează motoarele de fabricat suflete.

Satul pare pustiu. Au dispărut înjurăturile matinale ale puținilor căruțași, motoarele care plimbă pe șosea roți cauciucate, vitalitatea rurală. Doar ploaia care duce la vale frici și singurătăți, caută găuri în acoperișuri. Satul pare un emigrant care și-a pierdut adresa.
Zi bună să aveți, prieteni, chiar dacă va ploua până la sfârșitul lumii.