Lucian Avramescu: Buni zori! Sub trapa orizontului bănuiesc uriașa orchestră a luminii acordându-și arcușurile

Buni zori! Sub trapa orizontului bănuiesc uriașa orchestră a luminii acordându-și arcușurile de vioară sub privirea atentă a dirijorului solar. El încă nu s-a arătat, inspectând blajin dealurile, pentru a deveni  apoi nemilos la prânz. Soarele sfârșitului de august cere parcă o răzbunare târzie. Nu știu pentru ce. Scama unui nor sidefiu se dizolvă în albastru, semn că  începe să se arate. Am dormit fără vise sau le-am uitat cu totul? E bine, au ba? Voi cum ați dormit?

Până la miezul nopții, la Sângeru, în Dedulești, uliță pe care au răsărit case mari, a cântat o orchestră de nuntă și am auzit chiuituri. După aia nu mai știu…

Acum dorm toți, poate chiar și mireasa îmbrăcată, fiindcă miresele sunt dezbrăcate azi cu câțiva ani înainte de nuntă, iar curiozitatea mirelui s-a stins în oboseală și băutură. Cântă cocoșii. Atât. Ei țin rânduielile matinale și scoală dascălul pentru clopotniță.

Distribuie prietenilor

Mi-e frică să deschid televizorul fiindcă cine știe ce-mi spune. Aseară nevasta mi-a relatat că politic a mai fost confirmat un personaj care pretinde că va schimba țara și va elimina coronavirusul prin ordonanță de urgență. Păi tot așa l-au eliminat și ăilalți! Politica, în diversitatea ei coloristică, devine unanimă și plată. Dacă pleci prin țară, calci tot pe personalități providențiale care se lasă alintate cu călcâiul sau creionul, suportând orice până se văd alese. Apoi devin de neatins, ocupate constant să nu facă nimic, doar maldăre înalte de gologani pentru trebuințele proprii în care intră și amantele. Dar istorisirea de aseară strică lumina de cristal a zorilor și încă am puterea să mă țin la distanță de caznele mele din vremea când vorbeam și aveam convingerea neroadă că pot nimici, verbal sau în scris, păduchele perfid care descărnează coastele nației.

Soarele mi-a biruit geamurile și, deschise fiind, mă frige deja pe spinare.
Plec la lumea mea de voliere care n-are decât vagi pretenții de supremație, iar politica n-a intrat între găini, mulțumite cu un cotcodăcit productiv, singurul care face ouă. Curcanii, chiar înfoiați, nu-s revendicativi și se bat doar când o femelă cere contribuția lor la ou. Acolo începe un fel de luptă pentru muze, iar supremațiile se dobândesc greu, cu ghearele și ciocul. Mai am opt și-i țin de frumusețe, amuzându-mă când bucureștencele care mai vin pe la Muzeul Pietrei, întreabă, pătrunse de o sfioșenie castă, dacă ”mușcă”. Nu, curcanii mei nu mușcă. Doar câinii, slobozi noaptea, dacă dihania unei stafii ar intra tiptil să fure, mușcă, ceea ce nu e cazul, hoții știindu-mă bun ochitor nu doar cu pușca scrisului.

Vă doresc o zi cum vă doriți, cu polen pe aripile de fluture ale oricărei speranțe!