Lucian Avramescu: Buni zori! Țesătura vieții, deșirată azi noapte, o ia de la cap

Stau pe gânduri. Și gândurile ce zic? Mă suportă. Nu țipă. Tac.

Ieri am apucat să mai citesc ceva, relaxat în privința cărții mele, care se află acum în mâinile tipografilor, din romanul autobiografic al lui Lucian Blaga, ”Luntrea lui Caron”. În carte e viața întreagă, cu năpaste și iubiri, a visătorului din Lancrăm. Chiar și poeziile din carte sunt ale lui. Numai numele personajului central e schimbat, iar iubitele lui au și ele alte nume.

Ca și Goethe, Blaga a tot fost îndrăgostit până la moarte, iubirea rămânând unicul bandaj în fața rănilor pe care istoria i le rânduise cu îmbelșugare. O Ană, iubitoare misterioasă a versurilor lui, ajunge în cele din urmă și sub pătimașa îmbrățișare a poetului. Născut fără vorbe, ”mut ca o lebădă” până la patru ani, poetul mioriticelor spații propune în cele mai intime momente consumate de cei doi, bărbat și femeie, să tacă un timp. Și tac. Două ore, sugerează Axinte, fiindcă acesta este prenumele ales ca substitut al lui Lucian, în roman. Și tăcând, femeia adoarme, cu palma desfăcută ca un trandafir în petalele căruia el citește linia vieții pe care o sărută, neputându-se abține, ceea ce scoate din somn femeia iubită.

Distribuie prietenilor

Scrie despre tăcere: ”Ne pricepem, și eu, și Ana, la asemenea tăceri substanțiale. Când tăcerile se înființează, e ca și cum ne-am vorbi într-un grai neomenesc… Dar învățăm tot mai mult să îndrăgim gândul neîmbrăcat în sunet. La început a fost tăcerea”.

Să fie tăcerea cuvântul cu care încep toate, conform Bibliei, iarba și gâzele, furnica și umbra plopilor desperecheați, pe care-i numără, mai târziu, zeul iubirii, Eminescu?

La Sângeru, diminețile își transferă una alteia nu doar duioșiile ceții, ci și frigul pâclos. Nu plec, împlinind ritualul zilnic la vietățile curții, fiindcă Giorgiana m-a informat aseară că le-a lăsat hrană din belșug, și pentru micul dejun, ceea ce cred că a bucurat și populația, mereu reîntregită, a subteranelor care comunică prin găuri, afară, mai ales noaptea. Noaptea, în curțile păsăretului se petrec sângeroase vânători, câteva pisici din vecini, ca și o pereche de ciufi, cu sălaș în podul unei magazii, pândind viața primejduită a rozătoarelor. Și vânâtorii și vânatul au priceperi ancestrale care le-au asigurat, într-un echilibru fără cusur, supraviețuirea.

N-a nins decât la munte. Speram ca o aripă de lebădă albă să mângâie și dorul meu de zăpezi. Poate mâine, poate niciodată. Gutuiul din curte, mai are spre vârf două lămpi galbene, care împung ceața. Ieri le-am folosit ca sâni ai unei toamne închipuită de mine femeie. Una strașnică, pe care am îmbrăcat-o, să-i țină de cald, că prea umbla goală prin livezi și la șipotul apelor, în vers.

Să vă bucurați de ziua care a început, calchiind-o pe cea de ieri, cu cețuri dese, dar și ceața e un cuvânt care poate fi tăcut, iar când nu te poți abține, faci ca mine, îl scrii. La bună revedere!