Lucian Avramescu: Buni zori! Vă doresc o zi în care poștalioanele cu neliniști să nu vă aducă scrisori

Buni zori! Planeta Sângeru nu reușește, ca o tânără și obosită femeie, care a înfruntat intimitățile nopții, să dea la o parte plapuma de cețuri care o acoperă. Cețuri groase, de-un alb confuz astupă vederii Jaristea, Ciortea, pădurea Călugăreasca, iar Bobaru, de sub care răsărea soarele a dispărut, dizolvat cu totul în cenușa asta rece în care nu au ars stele, ci au lucrat congelatoare. Anotimpul se arată bosumflat, ursuz, neliniștile se țin scai de peretele abia întrevăzut al bisericii Sfântul Andrei de peste drum, iar statuile din Muzeul Pietrei par soldații îngropați în tranșeele de ceață ale unui război care n-a început.

Zorii, de aceea îi caut poate atât de devreme și atât de nenăscuți, dându-mi privilegiul singurătății, mă ajută să simt mai puțin sau deloc infirmitatea de a nu mai avea glas. Mute-s toate, lumea netrezită e mută și ea fără să știe, doctorul muțeniei mele, Ovidiu Băjenaru, va fi îngropat azi pesemne, dar eu nu mai pot înfrunta spectacolul înmormântărilor care, la sat cel puțin, încep cu bocet și se încheie în râs și aplauze. Fiecare, după o țuică ce deschide pomana, devine vesel constatând că nu el e mortul. La oraș e altcum. Niște rigori reci, o rânduială de punctualități, discursuri la cimitir. Acum doi ani, la înmormântarea Mioarei Lascăr, doctoriță răpusă de un cancer pe care l-a dus șapte ani cu o optimistă forță de a zâmbi când ne vizitam, am fost rugat de celebrul ei soț, prietenul meu chirurgul Ioan Lascăr, să vorbesc în capela de la Bellu. Ești cel mai în măsură să vorbești ca prieten al familiei noastre iar tu știi să faci asta. A trebuit s-o fac. Am vorbit de parcă Mioara era vie și trebăluia prin casă când era ziua soțului și avea puzderie de musafiri, atentă ca fiecare să se simtă bine. Vorbise mai întâi un prelat înalt, specialist în a spune aceleași nerozii personale, cu citate din Sfânta Scriptură, nivelând și aducând la numitor comun toate înmormântările. Neroziile erau partea lui de contribuție la canoane. Am vrut să aduc căldură unei tragice despărțiri și am reușit pentru că am văzut lăcrimând oameni pe care nu i-am văzut plângând niciodată.

Scriu și încă nu se face zi.Ceața s-a lipit cu scoci pe pachetul acestei lumi care pare preparată spre a fi trimisă cu poșta universului undeva. Calea Lactee e lungă și poate Dumnezeu, care se zice că ar sta în cer, dar eu îl cred în iarbă, greieri și furnici, uneori și-n om, ne-a găsit alt loc, mai ferit în nesfârșirile lui stelare. Aici, Pământul a devenit vulnerabil. Ceva nevăzut îl macină și sfâșie, iar oamenii umblă dezbrăcați de zâmbet, singurul adaos care-i făcea frumoși pe toți, chiar și pe cel cu chip de faun și femeia rea, sub rujul încruntat, semănând cu o capră ieșită de la coafor.

Distribuie prietenilor

Aștept ziua cu lumină pe crengile ei cuprinzătoare. Luciana, fiica mea cea mică, vrea să mergem la Ploiești să-i cumpăr rechizite școlare. Așteaptă începutul de școală ca pe o petrecere în pijamale pe care a organizat-o cu puținele ei prietene anul trecut. Eu aștept evenimentul, despre care aud că va fi împins în octombrie, cu o încordare fără nume. Pe la poarta mea mea trec poștalioane cu neliniști pe care nu pot să le opresc, nici să le mân mai departe. Se răresc bătrânii, grăbiți de ceva fără nume sau cu un nume de împrumut. Dacă se vor rări, ferească-ne Sfântul, și copiii?

Ceața stă încă pe clopotnițe, iar satul e mut, ca mine. Vă doresc o zi în care poștalioanele cu neliniști să nu vă aducă scrisori.

5 septembrie 2020, Sângeru