Lucian Avramescu: Buni zori! Vă voi povesti cât de dureros de complicate sunt lucrurile simple

La șase punct, ora la care deschis ochii , fără ceas, cerurile nu s-au despicat încă să lase lumina să curgă pe pământ. Stele nu-s, nici măcar Luceafărul de Ziuă, care ieri se arăta printr-o spărtură a văzduhului. Ați remarcat pesemne că-mi place cuvântul văzduh, pe care-l reiau de câte ori se ivește prilejul, inexistent în alte limbi, și care ar putea însemna adâncurile nemărginite de cer, locul unde văzul se încumetă să ajungă doar prin duh. Acolo se trag spiritele, la adăpost, după ce abandonează un trup devenit nelocuibil.

E cumplit de frig. Am ieșit puțin afară să pipăi cu nasul și degetele întunericul și am revenit strănutând. Eu când strănut, strănut, ca-n filmul ăla cu fluieratul din care e de memorat doar titlul.

Prietenul meu, profesorul Dorin Sarafoleanu, mi-a spus cândva că am o rinită alergică. Un alt profesor, cardiologul Apetrei a zis că strănutul face bine inimii, îi dă avânt, așa că e bine să strănutăm din când în când. Eu cred că am alergie la frig.

Distribuie prietenilor

Ieri seară, ajutat pe alocuri de Giorgiana, am isprăvit lucrarea mea de la șosea, construind fără sprijinul academicienilor inabordabili ai mistriei, vedetele canciocului, în lumea văduvită de meșteri, postamentul din piatră pentru o lucrare mai amplă. Sunt mândru de isprava mea.

Stând la drum, ba jos, ba cocoțat pe o mică schelă, am primit saluturile celor maturi. Cei tineri n-au spus, ca pe vremuri, ”Bună ziua!” unui nene plin de moloz. Tata saluta el întâi până și copiii. Îi întreba de sănătate, avea cuvinte bune pentru oricine. Azi s-a instalat în tinerimea satului o gălăgie sterilă, gravitând în jurul blestematului de telefon mobil. Salutul nu a intrat în reverența comunicării, iar exercițiul a rămas, pentru unii dintre ei, în varianta amicală ”pe mă-ta!” , cu un debut mai greu de pus pe hârtie al unui schimb de drăgălășenii în care e evocată biata femeie care i-a născut.

Am răspuns satului mai vârstnic, prin gesturi amicale cu mâna, la ”Să trăiți, dom Lucian! Ce face poetul nostru?” sau la simplul ”Bună ziua!”, spus de femei mai ales. Răspund din cap, cu plecăciune. Muțenia șterge bucuria unei conversații pe fugă, anulează un elan de curiozități. Cei mai mulți știu necazul meu. Birbirel, care-i personajul financiar al primăriei, și cu care mă întrețineam până mai anul trecut, e în cunoștință cu suferințele mele așa că mă salută și când trece în sus și când revine, fără alte cuvinte. Alții, fie că vor să afle ceva de la ziaristul informat, fie doar pentru a intra în vorbă, încearcă un dialog la care-s nevoit să dau explicații de gest, arătând spre gâtul meu infirm și gura care are fermoarul tras. Încerc să învăț gesturi explicative, introducând într-un semn al mâinii sau într-o grimasă, mai multe cuvinte claie peste grămadă. Unii înțeleg, alții pleacă nedumeriți.

Mirela Drăgulin, din grupul nostru de prieteni de pe Facebook, îmi scrie, la confesiunea mea de ieri, în care povesteam cum am ajuns salahorul salahorului din mine, oferindu-mi un sfat:

”Buna dimineata !
Jurnalistul din dvs. si omul cu experienta de viată nu a reusit sa cunoasca acest neam ?
Dar ati ramas iubitorul ac.neam !
Apelati la o firma de constuctii .
Scuze ptr.indicatii .Sunati la ITM Ploiesti , spuneti ca sunteti Lucian Avramescu, si-i rugati sa va recomande o firma .
Scuze inca o data !
Cam plina de tupeu , dar asta este ! In faza asta suntem in momentul acesta in tara pe care n-ati parasit-o din dragoste !” – își încheie postarea.

”Dragă Mirela – i-am răspuns –  pentru a spune cine sunt, dacă sunt și eu un nume în bătătura lumii, trebuie să vorbesc. Eu nu pot vorbi iar necazurile care decurg de aici sunt multiple. Muțenia mi-a complicat cu totul viața. Asta e! Mulțumesc, oricum, pentru sfat”.

Pe la prânz, când nădușisem temeinic și coborâsem în poartă să evaluez ochiometric simetrii și eventuale erori de articulare a pietrei cu betonul, s-a apropiat de mine cea mai subțire bătrânică pe care am văzut-o în viața mea. Semicercul corpului ei, ca o toartă de găleată, se sprijinea la sol în bățul care inventase de nevoie al treilea picior, la fel de inconsistent și nesigur ca și celelalte, naturale.

M-a întrebat dacă e cineva la miliție, încercând o poveste de detalii din care n-am înțeles mai nimic. Am vrut să-i spun că poliția e pe intrarea de alături. Cum? I-am făcut semn să mă urmeze. Mergea încet, ca o omidă neagră cu cocoașă, rezemată în bățul ei șubred și în timpul care se arăta tot șubred. Viața caricaturizează uneori omul și-l schingiuiește prin suferință. De la poliție tocmai plecase în trombă o mașină cu câteva minute mai devreme și ușa se găsea încuiată. Cum să-i spun să mai aștepte sau să vină mai târziu? M-a pus să-i citesc programul de pe ușă. Poliția e mereu, n-are program! Dar cum să exprim ceva care se arăta mai complicat decât o frază din ”Critica rațiunii pure” a filosofului Kant?!

Vorbirea mea a lăsat un gol imens, greu de imaginat, dragii mei prieteni. Lucruri simple devin imposibilități de viață, preschimbă zâmbetul în încruntare, veselia e transferată– fiindcă sunt, eram un om vesel – în parohia lacrimei, unde-s prohodiți dușii. Tăierea picioarelor te lasă fără mers. Mie mi-au fost tăiate mersurile toate, șansa de a mă apăra prin cuvânt și de a chema ajutor când cineva e în necaz. Apoi multe altele, simple cândva.

Să aveți o zi luminoasă,  voi care îmi țineți deschisă poarta cu iluzii a normalității și mă apărați de prăpastia care se deschide, uneori-adeseori, în mine, chemându-mă, cum îl chemau pe Ulise,  sirenele mării, în valuri din care nu mai ieși.

Filă din cartea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”