Lucian Avramescu: Buni zori! Vă zic eu, cel în cautarea unui antidot spre a nu capitula

lucian muzeu

Minimalizarea instalării muțeniei mele a devenit o rețetă pe care ființa mea datoare comunicării n-o mai acceptă. Câtă vreme, cu jumătăți de cuvinte, ai mei de acasă, adică fiica și soția, descifrau cât de cât ce doresc să comunic, intrarea mea progresivă în infirmitate părea suportabilă. Am redus cât am putut frazele lungi și întortocheate la statura unor propoziții mici. Bucuria de a comunica ironic și zâmbitor a căpătat un rictus de hieroglifă indescifrabilă, urâțindu-mă nu doar pe afară, unde timpul oricum lucrează tăbăcindu-mi tegumentele, ci – mult mai grav – în interior. Cei dragi te simt, te văd, te încurajează prefăcându-se, dar relaxarea lor e de actori care, luați prin surprindere, nu-și știu rolul și-l joacă novice, așa cum niște studenți la teatru mimează replici pentru Hamlet. Îngăduința mea față de mine se stinge, încercând să nu mă vait, iar celor din jur să nu le transfer angoase. Simt cum totul iese pe dos, iar muțenia mea nu e doar descurajantă, ci de-a dreptul asasină.

În dimineața asta m-am somat la o decizie legată de cartea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Cui trebuie? La ce bun? De fapt eu scriu pentru a-mi da iluzia că vorbesc și pentru a induce în eroare un dor, acela de a mă regăsi cum eram.

Un amic după 89 n-a vândut nicio carte. Funcționând, autorul din mine, care scrie încă, pensia mea cu care am încheiat cei 43 de ani de gazetărie fiind la început de 1100 lei, plus jumătate, adică 550 dați de Uniunea Scriitorilor (un fost milițian cu grade mari are pensie de o sută și ceva de mii lunar, plus – fiindcă este și scriitor – de cincizeci de ori cât iau eu cu totul, pentru calitatea de ”scriitor”) trage, cum se zice, la șaibă. Firește că nu-i nimeni vinovat că mi-am făcut la AMPress o leafă mai mică decât a femeii de serviciu, ca atare lucrez, iar ieșirea la pensie este un fel de a zice. Nu există.

Cartea mea ar trebui să fie un manual de optimism, cu vagi rețete de îndreptare folosibile și de alții. Dar eu le pierd, aceste magice formule, fără a le avea. Profesorul, unicul care mi-a dat speranțe, dar mă chema obsesiv în spitalul lui plin de moarte, cel mai năucitor deces fiind chiar al lui, nu-mi mai poate transmite somații să mă înființez pentru doctoria asta afurisită despre care nu mai știu ce să cred. Mihaela Bustuchină, care-i medic la cel mai mare institut francez de boli neurologice și care-mi cântă niște poezii, mi-a spus că în țara ei de adopție doctoria asta a creat complicații și a fost decisă excluderea de pe piața farmaceutică. Un doctor român care a lucrat mult cu defunctul Băjenaru, chestionat de mine cu insistență, mi-a transmis că au tratat doi pacienți în România cu acest medicament japonez miraculos, chiar când lucra la Universitar cu profesorul. Ambii pacienți au renunțat, la cererea lor imperativă, să mai facă acele injecții, fiindcă le procurau niște anexe dubioase la muțenie. Eu ce să mai cred?

Uneori simt că mă dau bătut. Alteori, cuprins de un avânt feroce, fac exerciții de vorbire nu pe malul mării, cu pietre în gură, ca Demostene, ci umblând prin grădină și pe coclauri unde dacă m-ar auzi bolborosind o ființă umană ar fugi ca de o vedenie și de un strigoi.

O doamnă îmi scrie, mângâindu-mă pe tărtăcuță, că sunt ”un răsfățat”, în sensul că mă alint. Ce mare scofală adică să nu poți răspunde ”da” când sună cineva la interfonul de la poartă! Ei bine, acest da nu mai e. Iar durerea e a unui nu pe care ți-l trântește în nas o speranță. Nu mai pot spune silabe, nu propoziții simple, vocea mea devenind un muget liniar. Cu răsfățul ăsta m-aș da uneori cu capul de dealuri. Au vegetație prietenoasă și nu mi-l omoară cu totul fiindcă el se pare că mi-a mai rămas, ca o mașină fără claxon, volan pentru viraje verbale și anexe de subtilitate.

Plusul intelectual al vorbirii era poate un răsfăț de care nu eram conștient. Acum simt absența vocii pentru comunicare, așa cum un soldat simte că cele două picioare retezate pe front nu erau doar ceva de care tragi inutil, fiind încălțate și cu bocanci grei. Silabisirea te obligă și ea la o gramatică subtilă a comunicării. La ce bun?!

E ziuă. Suntem la început de septembrie școlar, într-o lume care-și trăiește neliniști cu obârșii nelămurite. Eu trag de nelămurirea mea ca de un câine mort pe care l-aș îngropa, dar nu mă despart de el fiindcă mi-a fost credincios. Să aveți un suflet întreg și o viață cu picioarele cuvintelor sprintene, așa cum aveam și eu cândva, adică ieri, alaltăieri. Buni zori și zi lungă pentru voi, în grația luminii care șoptește duios acolo unde va răsări soarele!

7 septembrie 2020

Parteneri