Lucian Avramescu: Buni zori, vă zic vouă, celor ce aveți răbdare să citiți confesiunile unui mut

Buni zori, vă zic vouă, celor ce aveți răbdare să citiți confesiunile unui mut. Ciutura cuvântului s-a scufundat zadarnic în căutarea apei limpezi a rostirii, dar nu-i un motiv să mă plâng atâta vreme cât afară cântă și pentru mine păsăretul îndrăgostit al primăverii.

Soarele încă nu și-a arătat spinarea lui de aramă udă, care răsare fix între aceiași copaci de pe Bobaru, pentru a se zvânta puternic deasupra turlelor de biserici amintind că mincinoasă e ziua. Nu suntem în mai. Va fi iulie azi. Poate că în iulie va ninge cu fulgi mari de ianuarie, iar zăpada se va depune, ca în romanul meu ”Despre singurătate”, care este de fapt un roman despre triumful iubirii asupra morții, peste fragi și ferigi, peste puii de lăstuni care vor face atunci deja exerciții de zbor.

Ieri noapte am scris despre Luna plină care se uita la noi prin perdelele dormitorului și despre cum mi-am sculat eu iubita să privim amândoi, atenționând-o să-și pună combinezonul. Citind, a râs. Ai mințit, mi-a spus, fiindcă eu te-am trezit pe tine. De ce ai scris în poezie că tu m-ai trezit? Avea dreptate! Nu-mi ieșeau rimele, am răspuns, iar tu dormi mereu de trei ori mai mult decât mine! Și atunci mi-a venit în minte și un alt argument. Nu-s singurul poet care cu nevinovăție minte astfel, chiar și Eminescu a făcut-o și am recitat din ”Sara pe deal”. Cum să scrii ”Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine”? când înfrigurat, el, bărbatul, își aștepta cu dor, mai mereu, una din multele lui Veronici? Mare iubăreț a fost Eminescu ăsta, genialul, dar orgoliul lui masculin l-a pus să falsifice un pic adevărul. Uite că toți l-au crezut, cu excepția mea care l-am dibuit.

Distribuie prietenilor

Da, luna plină a fost descoperită la geam mai întâi de iubita mea cu care vorbesc prin nedefinite cuvinte, dar și mai iute, telepatic poate, mă înțelege fiica mea care doarme acum în camera de peste coridor și unde mi-a cerut voie să-și vopsească în culori diferite pereții. Erau albi ca neaua. Unul e azuriu acum, asemeni cerului care se vede peste Piatra Mică, altul roz ca asfințitul aseară. Vino să vezi un asfințit roz și roz era. Camera unui copil care pictează înainte de a vorbi poate fi pictată cum vrea el. Nepoții mei Alexandra și Alexandru, copiii fiului meu Arin Alexandru, au desenat, pe măsură ce creșteau și ajungeau mai sus, toată casa pe care le-am dăruit-o în București. Am întrebat-o pe nora mea, care-i profesor de psihologie la Universitate, cum de i-a lăsat, iar ea mi-a explicat că așa e bine să procedezi cu copiii care înțeleg mai apoi libertatea de a face trăsnăi și se corectează singuri. Ea mi-a explicat mai complicat, dar spun ce mi-a rămas mie în cap.

La Sângeru tăcerea e încă deplină. Degetele mele pe taste nu sperie vrăbiile de la geam, care își fac metodic toaleta. Aș vrea să continui  ce am început aseară, despre nemărginita cruzime a omului, dar cineva mi-a scris peste noapte că nu poate citi așa ceva și să mă opresc. Anul trecut, Dorin Sarafoleanu, doctor academic, prieten vechi, mi-a trimis ultima lui carte de însemnări medicale și nu doar. Citează undeva plăcerea unui rege care, luând cu armata lui două sute de mii de prizonieri, a pus să le fie scoase din piept inimile spre nemărginita lui încântare. Așa i-a ucis, unul câte unul, smulgându-le din piept inimile. E cartea documentată a unui doctor și nu o invenție. Dar nu mai scriu multele întâmplări trăite de mine, în care cruzimea omului a întrecut imaginarul macabru, fiindcă nu fac prin asta lumea mai bună.

Rămân la nobila blândețe a zorilor și la soarele care , iată, a început să mângâie acoperișul casei, să se scufunde în verdele obraznic al pădurii, să pieptene iezii de scama întârziată a somnului. Buni zori, din nou, prieteni, bucuroși că și în dimineața asta ne-am trezit vii!

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva