De ce te scoli cu noaptea în cap? – m-a întrebat
Îngerul care era încă de strajă
Sufletului meu ce dormise buștean.
Îngerul păzitor părea o feștilă în beznă,
Mic cât un nepot al Luceafărului de Ziuă.
Dar tu, zic, de ce te-ai anemiat în halul ăsta,
Pari subnutrit, vi s-a tăiat din porția de zeitate?
Îngerul a oftat ca o pasăre abandonată
Când ceilalți îngeri migratori pleacă
Iar el, fără aripi, păzește lipsa mea de aripi.
De ce mi-ai retezat darul vorbirii, întreb,
Așa, să mă aflu în treabă?
E o încercare, zice, cu ea poți face orice,
Frunze uscate sau înaripate minuni.
O ultimă întrebare îngere: Dumnezeu tună sau tace?
Tace, nu l-am auzit glăsuind niciodată
Uneori fulgeră cu privirea lui de piatră scânteietoare, blajină mustrând.
Se crăpase bine de ziuă
Iar feștila îngerului s-a ascuns în capul meu
Ferită în întuneric de ochii lumii.
Așa am aflat că port ziua un înger în cap
El îmi dictează uneori rimate nerozii
Și face castele din cuvintele pe care nu le mai pot spune.
Buni zori!
Vreau să vă spun că toți avem un înger în cap,
Se ține scai de noi
Pentru a ne convinge că nesfârșită e viața,
Continuând, când aparent se rupe, în mineralele din pietre, fluturi și alge marine,
Acolo unde lucuiește tăcut, Dumnezeu.
21 august 2020, Sângeru
