N-am murit. De două zile la Sângeru, coborât în civilizația rurală a copilăriei mele, am trăit fără beneficiul electricității. Deprinderea de a citi la lampa cu gaz, cea care mi-a însoțit nopțile până-n pragul studenției, s-a scufundat în nostalgii și a construit o panică neștiută, mai ales între orășenii mutați aici spre a se bucura de aer curat și iluzia unei moralități nealterate. Lectura mea la lumânare n-a mers, chiar dacă am găsit în pod o lumânare groasă ca de nuntă și botez, așezată artizanal într-o construcție ca de felinar. Ochii au ostenit iute. Tragedia dispariției laptopului, care mi-a luat șansa de a scrie, unica mea consolare după bătălia pierdută cu vorbele, a venit la pachet cu ștergerea televizorului din viața sângerenilor, tragică pentru unii, fericită pentru mine care am trăit ca Robinson Crusoe pe insulă.
Reîntâlnirea cu electricitatea a salvat câte ceva din conținutul alimentar al frigiderului și lăzii frigorifice, cei șase câini ai mei având trăiri olfactive mai sensibile decât ale omului, dar și mai puțin năzuroase. Ieri au dormitat la soare îmbuibați, afişând o mulțumire pantagruelică.
M-am trezit nu la cinci, ci la patru și jumătate, cu gândul să prind stelele în zori și, întins cu fața spre cer, pe prispa balconului la care am trebăluit cu rindeaua (electrică!) până când compania Enel ne-a sancționat cu beznă, să număr stelele căzătoare, spectacol al infinitului nocturn pe care-l trăiam înfrigurat în copilărie. Norii nu mi-au îngăduit priveliștea cu mii de stele a cerului, unde am și eu un pogon al meu, delimitat lângă Luceafărul de Ziuă, ci doar o întrezărire a Lunii, ciobită pe o parte.
Acum, regăsind beneficiul literelor, exersez cuvinte și imaginez convorbiri cu voi, prietenele și prietenii mei care ați construit o constelație umană de care puțini se pot bucura cu intensitatea celui aflat în blestemul muțeniei absolute. Acum e cinci și treizeci și cinci de minute, iar curțile cu iarbă și pietre se crapă de ziuă progresiv. Soarele nu se vede, dar dealul Piatra Mică, învelit cu totul în păduri, are deasupra o pălărie roză care se dilată. Ea indică o naștere a ceva luminos din pământ.
Pe la voi cum se mai zărește eternitatea? E lungă, e lată, e intrată la apă? Să nu uităm să profităm de aparențele pitite în iarbă și în văzduh (văzduhul fiind cerul cel mai înalt unde se refugiază duhurile) și să nu neglijăm șansa ce ni s-a dat, cea a bucuriilor simple. Mai vorbim! Vă las în voia clipelor repezi și lungi ale unei zile pe care v-o doresc încărcată de suflet, așa cum un pom e binecuvântat cu fructe dese și aromate.
