Lucian Avramescu: Ca un curcubeu după ploaie, ultima scrisoare a lui Marquez

Tulburătoare, până mai adânc de lacrimă, sfâșietoare prin suferință și înălțătoare, ca un curcubeu după ploaie, prin optimism, ”Ultima scrisoare a lui Marques”, un fel de testament al iubirii. Dacă mi-ar mai da Dumnezeu un pic de viață, zice el, aș deveni înțelept, modest, iar iubirea de oameni ar fi – spun cu cuvintele mele – stindardul sub care aș păși pe pământ.

Despre dragoste, ceva care seamănă cu Scrisoarea Apostolului Pavel către Corinteni, poem biblic al iubirii, cel mai frumos, bogat ca nemărginire pe care l-am citit vreodată. Sinteza poetului biblic e: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”, dacă am – citez din memorie – munții și cedrii Libanului și bogățiile toate și dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

Dar iată un fragment din scrisoarea marelui columbian: ”Oamenilor le-aș demonstra, scrie Gabriel Garcia Marquez, cât se înșală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe să zboare singur. Pe bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea”.

Distribuie prietenilor

Marele îndrăgostit sudamerican mi-l amintește pe europeanul Goethe, iubitor și el până în ultima secundă a vieții octogenare (cu plus).

Ce mai poți adăuga la testamentul de iubire al lui Marquez? Nimic, ai zice, e destul, dar tasta cu cerneala căreia scrii azi ți se lipește de degete și ai mai adăuga ceva spre a-l confirma, cu toate – mi-ai putea zice, tu care mă citești – că nu e nevoie. A spus destul. Nevoie de iubire e mereu, așa cum e nevoie s-o descoperim în izvoarele proaspete ale cuvintelor limbii române.

Ce mai faci omule iubitor? Nu e așa că ți-e dragă dimineața, care ocolește blocurile și vine lângă geamul tău, cu ceața ei de diamant străveziu? Nu-i așa că toate femeile sunt frumoase? Nu-i așa că a te consuma în a-ți urî dușmanii face rău inimii tale? Fă exercițiul dacă nu de a-i iubi, măcar de a-i uita.

Cu ”soba” caloriferului meu electric alături, beau cafeaua pe care iubita mea mi-o aduce aburindă, fiindcă și cafeaua e vie, are suflet, și meditez cât mă lasă gândul la viață, tinerețe fără bătrânețe – ceea ce nu e un basm – și oameni care îmbogățesc lumea prin iubire. Lasă-ți, aș zice, nemăcinată de timp iubirea, atâta vreme cât sufletul cu care ne naștem rămâne la fel până pierim. ”Oamenilor le-aș demonstra, scrie Marquez, – și aș relua la nesfârșit – cât se înșală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neștiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aș da aripi, dar l-aș lăsa să învețe să zboare singur. Pe bătrâni i-as învăța că moartea nu vine cu bătrânețea, ci cu uitarea”.

Aș pune aceste cuvinte pe toate panourile care astupă azi vederea și i-aș ruga pe toți să le învețe, copiilor le-aș arăta miracolul cărții, ecranat de recea electronică, iar vârstnicilor le-aș cere să nu uite că tinerețea e o neperisabilă stare sufletească.

Când sufletul umblă încrezător, toate umblă. Femeilor, care cred că le-a trecut vremea, le-aș spune că iubirea vine cu ele, le e alături mereu, dacă n-o alungă prin tristețea care roade ca un cariu lemnul minunat al vieții. Alungă-ți neîncrederea, femeie etern frumoasă, pasul tău atinge desculț iarba ca atunci când ai simțit fiorul primei iubiri.