Cu buretele lor de argint, zorii au șters noaptea de pe cer, cu stele cu tot. În urmă, cum ai șterge de pe o cupolă de biserică noua pictură așternută peste fresca veche, a rămas un albastru străveziu peste care calcă nevăzut Dumnezeu. Din când în când, din tavanul cu îngeri scapă dedesubt, sub înfățișarea unei păsări, un zbor care se face nevăzut în desișul dealurilor. Cerul se trezește mereu înaintea pământului.

Ieri am tăifăsuit lung, pe o terasă din spate, pe fundalul sonor al orchestrei mele de cocoși, mai numeroși decât găinile, cu două doamne din București, una prietenă veche a familiei mele, cealaltă venită spre a vizita, în premieră, Muzeul Pietrei despre care a zis că e o minune. Am prânzit la umbra unei uriașe sălcii pletoase și crețe, culeasă cu ani în urmă, când era ca un deget, din vegetația ce împrejmuiește lacurile Mănăstirii Parepa. Azi e cât un stejar cu plete ciudate.

Eu am tăcut mult. Doamna venită cu prietena noastră a vorbit cât vorbeam eu pe vremuri. A povestit între altele, pildă mie, despre pățania bunicului ei, care s-a întors surd de la ruși, după ce un obuz a explodat lângă el, învelindu-l cu pământ. L-au extras camarazii cu timpanele sparte. A trăit o viață lungă fără să audă și refuzând îndârjit deprinderea lecturii buzelor celuilalt. Îl chema, nume de familie, Ursu. Petrecea mult în pădure, trăitor fiind într-un sat de munte, de lângă Făgăraș. Odată s-a întâlnit cu ursul cel sălbatic. Erau atât de aproape că se puteau atinge, dacă omul întindea mâna, iar ursul puternica lui brâncă. Ursule, a zis omul cu voce tremurată, și pe mine mă cheamă Ursu, am scăpat surd din război, nu mă mânca te rog, fiindcă suntem frați în pădurea asta. Ursul l-a privit fără dușmănie și a plecat alene în drumul lui.

Eu am răspuns pe trei coli, aduse de Luciana,  unor întrebări. Am scris cu litere mari, fiindcă scrisul meu e ilizibil, până n-a mai rămas nimic alb. I-am făcut semn să nu-mi mai aducă altele. Dilema dacă e mai convenabil să fii mut decât surd întrecea capacitatea mea de a decide. Soarele după amiezei se strecura pe după copacii protectori, iar umbra făcea bine micii noastre reuniuni.

Le-am dăruit la plecare câte ceva. Și ele mi-au adus daruri. N-am putut convinge prietena mea, care-i notar în București, să rămână peste noapte la Sângeru. Altă dată, a zis. Luni, matinal, are clienți, iar rigoarea ei, pe care i-o știu, nu se lasă înfrântă.

Ia cu tine o vișinată să o bei acasă. Nu beau singură! – mi-a zis, refuzând. Ea bea cât să atingă cu buzele cercul mic al unui păhărel. Bei cu mine! – am insistat. Cum?! – s-a mirat la mesajul meu caligrafiat pe un șervețel. Uite, la orele 19,00 – ne-am privit amândoi ceasurile pitite în telefoane, să vedem dacă-s la fel – te sun. Am un păhărel plin, tu la fel. Ciocnim.

Așa am făcut. Clinchetul s-a auzit în expresia unor mesaje de noroc și sănătate la clipa convenită. Of, sănătate, obsesie deja a unei lumi cu totul sub amenințare, în care boala sufletească e mai rea ca boala care face să sufere un genunchi, un umăr, o unghie lovită cu ciocanul din neatenție sau grabă.

Începe ultima zi a acestui august. Vor mai fi și alte augusturi? Dumnezeu știe! Lumea pare haotică, iar orice încercare de a o chema în logica ei veche e sortită eșecului. Îmi odihnesc privirea pe dealurile mele știute cu pasul și cu mirosul și respir liniștitorul sentiment că îngerii n-au dezertat din păduri. Vă doresc o zi cu încredere în dragoste și viață, fiindcă sfârșitul lumii nu va fi niciodată. Doar oamenii se mai sting uneori.

Filă de jurnal din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva