Buni zori, prieteni! De când umblu crăcănat ca o rădașcă, primind suplimentul unui picior care-mi pleacă de la subbraț, numit cârjă, fiindcă mersul meu pe două labe a devenit riscant, îmi inspectez singurătatea curios, prietenii abandonându-mă unul câte unul. Primesc salutul rațelor, iar berbecul Burebista mă privește cu privirea lui de oaie masculină, printre cele trei răsuciri de coarne monumentale, mirându-se zeește că nu-l hrănesc eu, cum făceam mereu, ci nevastă-mea.

Alaltăieri m-a vizitat Mitică, pe numele iscăliturii din ziar Dumitru Cârstea, coleg de generație în meseria de „argat al opiniei publice”, cum ne numea cu un anume alint, incluzându-se și pe sine, Tudor Arghezi. Ziarul Prahova, al cărui proprietar e, cuprinde și iscălitura mea încă dinainte de a se naște clătinarea iscată de ciuruirea dictatorului, emoție care s-a isprăvit iute, fiindcă termitele subalterne s-au pus nestingherite să ronțăie țara, activitate care a umflat multe burți și a miluit cu secretare și șoferi viața chinuită a foștilor belferi care nu se manifestau patriotic doar de frica împușcatului. Acum patriotismul lor democrat zburdă și mistuie.

Mai am un prieten, tot Mitică (Dumitru Vișoiu), clujean din Sângeru, care înainte  de a ajunge să-și vadă părinții se oprește la mine câteva minute pentru o îmbărbătare.

Ziaristul m-a simțit pleoștit la capitolul optimism și a venit să mă întremeze cu stilul lui inconfundabil de povestitor. Capitolul ăsta s-ar putea chema ”să nu-i credem mereu pe doctori” (referire la cei care îți mai dau trei zile sau trei luni de trăit, cu o siguranță de numărători pe dește și de Mama Omida), sau ”cum ne ia moartea peste picior„.

Prima întâmplare e cu unul Vasile, vecin al unui prieten. Dacă nu mă crezi ți-l dau pe Daraban la telefon să-ți povestească el cu detalii, fiindcă le-a trăit de aproape. Vasile a fost declarat aproape mort la spital. Nu mai avem ce-i face, a spus familiei doctorul care se ocupa de caz. E în comă profundă. Luați-l să moară acasă, iar noi nu ne mai încărcăm cu hârțogăraia pentru un nou deces. Așa e. Pentru doctori, după cazna de a prescrie medicații adesea ineficiente, vine munca de conțopist în colaborare cu morga. Așa că duceți-l pe Vasile să moară la casa lui. Vă dau și o ambulanță.

Tot drumul, familia i-a ținut lumânarea pe piept, speriată să nu se stingă tocmai când își dă duhul. Acasă au împrumutat un sfeșnic de la biserică și grija că Vasile moare fără lumină s-a stins. Din când în când mai trecea un văr, un cumnat, asculta dacă mai suflă – sufla, dar din ce în ce mai anemic – și schimba lumânarea. Femeia a alergat, după ce l-a bocit temeinic, să facă ce trebuie pentru înmormântare. I-a cumpărat mortului cămașă, costum, pantofi, toate noi și, firește, sicriu. Aveau niște bani puși deoparte, de care știa doar ea și omul ei.

Ei acum începe partea să-I zicem veselă a tragediei. Vasile a înviat. S-au trezit cu el în tocul ușii. Și nu oricum – furios. ”Unde ceara mă-tii ai pus, fă, banii de-i aveam că nu-i mai văz”, a strigat el spre muiere, cu o energie pe care n-o avea nici în vremurile bune. Sculat din morți, primul drum l-a făcut la bani și banii, ioc. Pierdută cu totul, femeia a dat-o în plâns și de bucurie că-i înviase omul și de amărăciune că era acuzată pe nedrept. ”Taci, ceara mă-tii, nu spui”… și-a continuat descărcarea de furie mortul. Noroc cu o vecină mai înfiptă care s-a dus la el, l-a smuls de mână și l-a îndesat în odaia de alături unde sicriul, hainele și celelalte stăteau rânduite frumos. ”Ce, voiai ca nevastă-ta să te înmormânteze în curul gol, să râdă satul de voi? Ai fost pe lumea ailaltă dar tot prost te-ai întors”, i-a trântit-o vecina, trezindu-l la realitate pe Vasile care nu mai știa nimic din baletul lui peste Stix. A mai trăit paisprezece ani. Prima dată a murit la șaptezeci.

Mitică mi-a mai spus vreo două întâmplări similare, una cu o rudă a  lui care acum șase luni amuțise, nu mai putea duce lingura la gură, doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă, iar ”ieri a sunat la noi dacă ne poate face o vizită, sprintenă ca o căprioară„.

Măi Mitică, i-am scris pe una din collie care stau teanc lângă mine, tu inventezi să-mi dai curaj!

O sun acum să vorbești cu ea! – mi-a zis el supărat.

Afară e lumină de-a binelea. M-am trezit la 4,40, după un somn închegat de la orele 23,00. Am făcut exerciții de mers fără cârjă până-n balcon și înapoi de câteva ori și mi-au ieșit. Vocea însă rămâne pitită în mine ca un iepure speriat care a văzut vulpea.
Să aveți o zi de duminică frumoasă ca duminica. Buni zori!