Lucian Avramescu: Când zorii te iau în brațe cu o dragoste rece

Am ieșit afară împreună cu invazia luminii, cum fac mai mereu. După câteva ture cu lupoaica Odra, timp în care, împreună, am eliberat din voliere păsăretul, am simțit frigul. Păsările, nici măcar porumbeii, nu au vrut să iasă. Semilumina pentru a nu spune semiîntunericul ascunde încă pericole, iar instinctul lor ancestral le îndeamnă la prudență. Pericolul poate veni din cer, cu viteza de obuz a șoimului matinal.

Eu nu am răbdare și adesea mi-am grăbit întâlnirea cu pericolul pe care am avut norocul, sau poate tăria, să-l birui.

Am intrat în casă mai repede. Un frison, alimentat de ieșirea mea nerăbdătoare, cu maioul umed, în aerul tare, mi-a atras atenția că nu mai sunt cel ce eram. Deschid laptopul să-mi salut prietenii. Citesc însemnarea publicată la miezul nopții de fiica mea cea mică. Frigul nu se desparte de mine. Dimpotrivă. Citesc sfaturile înțelepte și îngrijorate care-i sunt transmise de prieteni comuni.

Distribuie prietenilor

Ana Luciana, ar fi concluzia cea mai la îndemână, va face pe 13 noiembrie (s-a născut în Maternitatea Polizu fix la orele 13,00, când doctorița Dima, colegă a mea de liceu la Vălenii de Munte și care i-a devenit nașă, a decis rapid că la patru kilograme cât a cântărit la naștere nu poate ieși pe cale naturală) 13 ani. E, începe să fie la pubertate, când multe nedumeriri cutreieră ca niște curenți electrici, zburdând alandala, trupul și mai ales mintea unei copile. Eu nu-i mai pot vorbi. Cifra, mi-a spus ea, făcându-se mai mare, îi poartă noroc. Așa să fie!

Obsesia morții părinților e veche. Când eram în spital, plângea – mi-a spus bunică-sa – seară de seară, temătoare pentru viața mea. N-a vrut să-i organizez vernisajul expoziției, înainte de a-mi reveni vorbirea cu care am urcat uneori amândoi pe scenă. E convinsă că voi vorbi și voi fi tati, cel care i-a dat curaj și încredere. Când îi transmit că poate nu voi mai vorbi niciodată, spre a o acomoda cu duritatea unei realități, fac prostia de a o deprima. A spune doar că e o stare specifică pubertății e prea puțin.

S-a instalat, iată, afară, dictatura luminii. Nici n-am băgat de seamă că becurile aprinse deasupra mesei unde lucrez (nu-mi place să-i zic birou) au devenit inutile. Porumbeii se văd în stol alb pe cer, iar cocoșii roșii, pitici, se întrec în cântec. O cloșcă a scos în primăvară din ouă 12 băieți și o puică, asaltată de curtea concentrică, dar fără folos, pe care i-o fac frații ei. Satul dă semne că a ieșit din somn, iar sfârșitul de săptămână, pe care țăranii l-au botezat americănește weekend, dar eu mă încăpățânez să nu-i zic așa, a început să-și tureze motoarele. Motoarele lucrului în grădini, dar și motoarele pe patru cauciucuri care pipăie ulițele.

Augustul care m-a adus pe lume e pe sfârșite. O simți în zori, când taie adânc diamantul  de țurțure al aerului de munte. La prânz, canicula lui Cuptor pune la fiert dealurile, în pădurile cărora s-au tras la umbră vietăți. Să aveți ziua pe care nădăjduiți s-o aveți, plină de încredere și de căldura mereu blândă a iubirii!
29 august 2020, Sângeru