Lucian Avramescu: Ce este viața dacă nu un şir neîntrerupt de întreruperi?

Ce este viața dacă nu un şir neîntrerupt de întreruperi? Cu gândul ăsta fără noimă_am evadat fără regrete dintr-un somn care a ținut până la orele trei, numărând trei ore de viață identică morții, fiindcă din ea nu știu nimic. Nici vise nu-mi amintesc.

Am foarte limpede în minte însă ce am de clădit azi, în ziua care întârzie să înceapă și toate ale ei stau ca niște dălți și ciocane și balastiere în nemișcare, într-un șantier părăsit prin absența luminii. Azi, dacă ploaia ne va ierta ca ieri, când meșterii au ridicat încă zece metri pătrați de zid de piatră, în fizionomia de calcar a proiectului Bisericii din Livadă, vom face așișderi. În cincisprezece zile, calculează inginerul din mine, perimetrul dreptunghilar, în care se va coborâ pe două trepte din Grota de Piatră a Nașterii, rotundă ca perfecțiunea, fiindcă rotundă era ieslea din Bethleem, zidurile își vor da mâna, protejând înăuntru doi meri Florina, plini de fructe mici ca ghinda de stejar acum , dar care se vor face mari până la Sfânta Maria din august.

Cum vor arăta doi meri în mijlocul unei biserici, împrejmuiți de icoane, vegheați de Maica Domnului, fiindcă lăcașul e al ei?

Se însera și priveam cu Giorgiana, fiecare pe o piatră, cum un voal de întuneric alb acoperă cei doi pomi pe care amândoi i-am vrut vii, într-o înțelegere din priviri fiindcă din vorbe nu mai e nimic de spus. Noi, am vrut să-i spun, ne înțelegem ca pomii și ca iarba și ca asfințitul care comunică prin stele, iar ea sigur a înțeles fiindcă a zâmbit cum doar femeile știu să zâmbească atunci când le spui că nimic nu e mai de preț decăt iubirea și doar ea ne apără de moarte.

Azi, iar dacă ploaia ne va lua din nou în stăpânire, mâine, vor veni doi pricepuți trimiși din Ploiești de prietenul meu Liviu Mogoș, să monteze geamuri la ferestrele de el dăruite Bisericii din Livadă. Firma lui le-a sudat din metal urmând desenele mele, dar greul a început, mi-a spus el oftând-râzând, prin încercarea să mai afli un geamgiu în Ploiești și-n univers, meserie care a dispărut ca multe altele din priceperile orașului colindat cândva de bragagii, sacagii, vânzători de halviță și sugiuc. Ei află, Lucian, mi-a zis Liviu, că în tot marele oraș al lui Caragiale și Toma Caragiu și Nichita, nu mai există decât un geamgiu de care am dat greu, iar de venit el acolo, la Sângeru, să măsoare și monteze, nici vorbă. Mai degrabă vin Regina Angliei sau Papa Francisc în vizită.

Așa că Liviu a venit cu un om al lui pozând cu niște aparate de precizie electronică, fiecare din cele nouăsprezece ferestre, din care unsprezece în zid, sus, fiindcă o eroare de croială de un milimetru în atelierul geamgiului găzar poate fi fatală aici. Am, mi-a zis el ieri, obosit dar bucuros, geamurile. Sunt în mașina mea. Vezi, i-am scris, că noi așa ne înțelegem din vina mea, prin mesaje, să nu umbli prea mult pe netedele șosele ale patriei că geamurile se vor înmulți și îmi sunt de ajuns cele nouăsprezece ferestre.

Deci un eveniment al zilei s-ar putea numi Liviu Mogoș, care mi-a mărturisit că și-ar trage și el un pic sufletul în livadă, la un taifas despre multe în care să simtă că nu face nimic, fiindcă sunt zile când îți vine să nu-ți mai ceri altceva decât tihnă.

Aștept să se facă ziuă, aștept să se mai isprăvească o întrerupere din neîntreruptul șir de întreruperi care e viața și să ne apucăm de treabă. Până atunci, buni zori, prieteni, sunt orele patru și douăzeci de minute, iar ochii mei mai înfruntă încă un timp noaptea din ferestre. Dacă mă culc iar, fac greșeala de a mima somnul care sigur nu va veni, fiindcă de-o viață nu mă am bine cu el. Să aveți ziua pe care v-o doriți!