Lucian Avramescu: Confesiuni sângerene, cu aromă de august târziu

Aseară am tăifăsuit lung cu un prieten venit tocmai din Cluj Napoca. Îmi trimite mesaj: Trec prin Bucureşti întâi (să-și lase fiul care urmează un liceu privat informatic, domeniu pentru care, ca și tătâne-său, devedește înclinații) și ajung la tine între orele 20 și 20.20.

A intrat în curtea mea la și zece minute, cum m-a anunțat de pe drum. Tu, zic, Mitică ( îl cheamă Dumitru Vișoiu), nu ești sângerean, părinții tăi, Dorina și Mihai, oameni dragi mie și satului, erau plecați de acasă când te-au făcut! Ești neamț!

Desenez vorbele Giorgianei care le traduce mai departe. Îi povestesc ei și ea, ajutată de scrisul meu ilizibil, gesturi, jumătăți de cuvânt și de memorie mai ales fiindcă întâmplarea i-o povestisem cândva, în preistoria vorbirii mele, spune cum m-am mirat eu în Germania, tânăr jurnalist fiind, că într-un bloc turn cu multe instituții și funcționărime puhoi, nu era dimineața, la 7.00, când toți începeau lucrul, coadă la cele două lifturi. Clădirea absorbea de la fără douăzeci până la fix, dimineață de dimineață, fără înjurături de mamă și îmbrânceli, omenirea aia alcătuită din ceasornice pe două picioare. Nemțoaica însoțitoare, fiindcă nu nimeream limba lui Goethe (acum nu mai nimeresc nicio limbă) mi-a dezlegat rețeta. Fiecare vine la minutul lui. Știe că el și alți câțiva urcă la șapte fără 13 minute, apoi la acel minut e în fața liftului, reglat parcă să-l aștepte. E rânduit la fără trei minute, apoi neamțul e cu precizie acolo atunci, nu cu o secundă mai devreme sau cu una mai târziu.

Distribuie prietenilor

Mitică, om de afaceri, cu treburi mereu în București și Cluj, navetează adesea și confirmă nu că e neamț, dar viața l-a învățat să prețuiască secunda. Valea Prahovei fiind blocată, ca și Valea Oltului, a ales Transfăgărășanul, ajungând în Capitală cu 19 minute mai devreme decât îl anunțase aparatura de bord pentru variantele exersate.

De ce mioriticul meu personaj, cules la întâmplare din lumea cu care am lucrat, n-a descoperit nici azi întâlnirea riguroasă pe ceasornic, călăuzindu-se mai departe după căscatul care anunță seara și mersul soarelui pe cer pentru stabilirea unei rigori aproximative?

Bună dimineața, dragele mele prietene și dragi prieteni. Nu vă mai zic ”Buni zori!” fiindcă aș minți ziua de august care și-a luat înaintea mea micul dejun de lumină. Cu clujeanul meu sângerean am sporovăit, lângă o licoare ținută în butoi de dud, mai mult decât ne propusesem. Am sporovăit e un fel de a spune, fiindcă eu am tăcut, iar el a povestit neîntrerupt, aducând, în lumea mea îngustată, larma de dincolo de orizont. A fost o răzbunare fiindcă pe vremuri era invers. N-apuca interlocutorul să scoată un cuvânt, că eu confiscam hapsân, discuția, amintindu-mi mereu ceva demn de a fi împărtășit. Acum întâmplările dospesc în mine ca aluatul care nu apucă niciodată să devină pâine.

Să aveți ziua de sfârșit de săptămână pe care o așteptați, unii dintre noi nu pentru a ne odihni, ci pentru a spori avânturi amânate. Afară cerul e tencuit azuriu, așa cum pesmetul dat prin miere capătă culoarea aurului provenit din stup. Bine să vă fie, orice ați face!
22 august 2020, Sângeru